Psihologie

Te văd

03/03/2019

Toți avem nevoie de a fi remarcați, toți avem nevoie să fim văzuți, dar e o mare diferență între nevoia de a fi văzut de partener, de cei apropiați nouă și nevoia de a avea atenția lumii întregi, fapt care poate fi periculos.

Diferența dintre cele două e una de substanță. Nevoia de a fi văzut, de a fi validat de partener face parte din relația de cuplu, este o dovadă că celălalt e acolo, că ești important pentru el, că nu treci neobservat prin viața lui, că însemni ceva pentru el, că prezența ta e valoroasă pentru partener. E groaznic să trăiești lângă cineva care nu te „bagă în seamă”, căruia nu-i lipsești și pentru care prezența ta e doar un jalon al vieții lui. Te simți inutil atunci când viața celuilalt însemnă doar muncă, când se preocupă de toate pe lumea asta, iar prezența ta trece aproape neobservată. E asemănător cu sentimentul acela când rămâi pe peron, uitându-te după trenul care a plecat și nu te-a luat cu el, ai rămas singur acolo, abandonat.

Nu îți este teamă că celălalt te înșală, nu e vorba despre asta, ci e sentimentul de inutilitate și de gol lăsat de omul care ar fi trebuit să îl umple.

Lipsa de atenție din partea partenerului te îndepărtează de el, te face să îți simți sufletul ca o insulă în mijocul oceanului, pustiită de incediu, răvășită de furtuni. O insulă nelocuită, dar care este într-o continuă așteptare: așteptarea lui, a omului care ți-a umplut odată spațiul și care acum nu mai e, chiar dacă, fizic, se află la o palmă distanță. Nu mai e în sufletul tău și asta e cel mai trist.

Îi este indiferent când vii de la muncă, nu e atent la ce spui, se așează în fața televizvorului, ia calculatorul în brațe sau stă ore întregi pe Facebook. Întreabă de programul din weekend al copiilor, se îngrijește de cumpărături, doar că nu îi mai pasă de tine. Nu mai vede când ești trist, a uitat ce te face vesel și sunteți, într-un fel, doi colegi de apartament. E ca în studenție, când împărțeai aceeași cameră de cămin cu un coleg. Însă, zi după zi, între voi doi crește o prăpastie, un zid invizibil, până la un moment dat când, parcă te trezești din somn și te întrebi: cine e omul de lângă mine? Nu cu el m-am căsătorit? Nu-l mai recunosc. Parcă e un alt om și chiar așa e – un alt om.

Dacă nu suntem atenți unii la alții, ne pierdem, ne rătăcim pe cărările vieții, fiecare pe cărarea lui, ne transformăm, iar atunci când, în cele din urmă ne privim, realizăm că noi nu mai suntem noi, că partenerului meu i-au crescut fire albe de păr, că ea are un rid care nu știi când a apărut și ne speriem. Nu-l mai vreau în viața mea, nu o mai recunosc, ce caută ea aici? Vrem să plecăm fiecare pe drumul lui, înspăimântați de ce am văzut, fără a încerca să înțelegem, să integrăm, să reparăm.

Nevoia de a fi văzuți e rudă de gradul întâi cu nevoia de a-l vedea pe partener. Atunci când te simți nevăzut, încearcă să vezi și atunci când simți că nu mai ai atenția partenerului tău, încercă să îl faci să simtă că el o are pe a ta.

Rutina, grijile, ratele, munca sunt doar câteva din lucrurile care îți solicită atenție zi de zi. Copiii, educația lor, after school-ul, părinții bolnavi și multe, multe altele ne acaparează și ne pierdem în ele, dăm în atâtea locuri fără a ne întoarce către ceea ce e ne dă, de fapt, puterea de a le duce la bun sfârșit: relația cu partenerul.

„Te văd!”, afirma un personaj dintr-un film SF și o spunea într-un fel anume, în care m-a făcut să simt că era acolo, că întreaga lui ființă era concetrată către iubita lui, că întreg universul dispărea pentru că el era acolo și se uita la ea.

Pentru a nu ne pierde prin viață, trebuie să mergem împreună, să avem același drum doar că asta nu e suficient dacă nu ne oprim din când în când să ne uităm unii la alții și să ne spunem: „Te văd!”

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.