Eu sunt un om norocos. Am norocul să întâlnesc oameni buni și curajoși care mă lasă să privesc lumea prin ochii lor și de multe ori rămân fără cuvinte in fața a ceea ce văd.
L-am întrebat într-o zi pe R cum vede el depresia, daca ea ar fi un obiect sau o ființă vie ce ar fi ea?
O balenă eșuată mi-a spus R privind undeva in zare. O balenă pe nisip, sleită de puteri și de speranța ca s-ar mai putea întoarce vreodată in apă. Din trupul ei se înfruptă deopotrivă pescăruși și vulturi fără ca ea să se mai poată apăra iar intre oasele ei descoperite de carne unele păsări și-au făcut cuib deși inca ea nu a murit.
Tabloul acesta m-a emoționat pana in străfundurile sufletului meu mâncat de-a lungul timpului de molima depresie. Am închis ochii si am putut sa vad plaja fără de sfârșit, nisipul arid care arde, locul acela pustiu si sterp din care nu se va naște niciodată o floare. Caldara fierbinte a nisipului care arde , căruia nu ii pasă că tu ai eșuat si strălucirea soarelui de pe cer care stoarce din tine si ultima picătură de apă.
Atât de puternică in apa, atât de bine adaptată la mediu, invincibilă, a fost de ajuns un semnal electromagnetic, a fost de ajuns o informație greșit interpretată și toată puterea ei nu mai înseamnă nimic.
Întinsă in deșertul de nisip al plajei, balena, este un simbol al neputinței, al singurătății și a lipsei de speranță. Singurul lucru la care mai poate spera e ca totul să se termine cât mai repede. Nu urlă de durere, nu se mai zbate, nu mai încearcă sa facă nimic. E acel moment cand ști ca ești înfrânt, cand ști ca nimeni si nimic pe lumea asta nu te mai poate salva. Singurătatea aceea viscerala, departe de ai tai si de ce a însemnat la un moment dat comunitatea sau familia, nu îți mai rămâne altceva de făcut decât sa îți accepți soarta, sa ramai doar tu cu tine pana in ultima clipa.
Nici creierul nu mai funcționează pentru că dacă ai începe să gândești ar însemna sa speri din nou, sa cauți o soluție dar din păcate nu mai e nici una si atunci speranța nu mai e de ajutor, din contra, speranța, cea care te-a ținut toata viața pe linia de plutire, cea care a fost combustibilul pentru a merge mai departe devine ceva insuportabil de dureros. Sa nu mai poți spera e cumva sfârșitul drumului, e acea poteca înfundată care nu mai duce nicăieri. Atunci cand nu mai ai nici o speranță conștientizezi ca ești înfrânt, că ai pierdut, că nu mai există nici o runda finală, că ea tocmai ce a fost, iar tu ai fost înfrânt, ai pierdut. Timpul tău a expirat și nu iți rămâne altceva de făcut decât sa te obișnuiești cu idea înfrângerii definitive, sa accepți ca nu va mai fi nici o revanșă ca totul se încheie acum si aici.
Atunci cand ești in depresie totul e întunecat chiar si atunci cand ești in lumina soarelui și lipsa de sens a vieții te face să închizi orice ușă care duce spre lumina.
Noi oamenii eșuăm adesea însă de puține ori in viață eșuăm la fel ca o balena pe nisip, de cele mai multe ori ne sperie gândul si nisipul de sub noi e doar in mintea noastră. De multe ori desi avem un puternic sentiment al eșuării suntem in larg, apa e adânca, in jur sunt ai noștri doar că din pricina a ceea ce ni s-a întâmplat am ales sa închidem ochii si ceea ce credem că vedem este doar rodul imaginației noastre. Daca am deschide ochii si ne-am uita in jur am vedea lucrurile si oamenii buni care ne înconjoară, soarele care ne mângâie si nemărginirea oceanului albastru.
Daca te simți ca o balena eșuată pe o plaja cu nisip încearcă sa te uiți in jurul tau, sigur nu e totul pierdut, sigur vei găsi in sufletul tau o scânteie de speranță care iți va aprinde din nou flacăra vieții, cere ajutor e imposibil să nu fie cineva care să te audă.
No Comments