Înstrăinare

Familia este văzută in general ca fiind un tot unitar. O structură monolitică unde trăiesc și se dezvoltă membrii ei. Din păcate lucrurile nu stau intotdeauna așa. Există situații in care copii deveniți adulti sunt alungați, respinși,  instrăinați de familie.

 Instrăinarea unui copil-adult de familia de origine a făcut obiectul unui studiu efectuat de Susan Golombok de la Universitatea Cambridge și Becca Bland de la Asociația Stand Alone din UK in 2015. Conform acestui studiu 20 %  dintre familiile din Marea Britanie se confruntă cu aceasta.

Ce se intâmplă practic este că unul sau ambii părinți rup legăturile cu acel copil. Înstrăinarea este de asemena atunci interacțiunea copilului cu familia se rarește și se răcește, copilul vizitează rar părinții, ii sună la fel de rar și o face mai mult din obligație decât din nevoia de apropiere.

Studiul a identificat cinci cauze principale ale înstrăinării:

1. Abuzul emoțional – alienarea parentală
2. Viziuni diferite asupra rolului pe care copilul il are in relație și in familie
3. Diferențe de personalitate sau de valori care duc la conflicte
4. Neglijarea copilului in copilarie
5. Probleme legate de sănătatea mentală
6. Traume in familie

Normele sociale și cultura idealizeaza familia iar comunitatea științifică nu vorbește prea mult despre acest subiect extrem de sensibil. Intr-un review apărut in 28.08 2020 in revista Psychologie Today, Kaja Perina vorbește despre mai multe studii care arată că părintele care de obicei inițiază ruptură este mama. Să spui in societatea modernă că există mame care își indepartează copii din cauza fatului că nu impartașesc aceleași valori nu este un lucru pe care să il poți face ușor. Să vorbim despre tați care iși abuzează sexual copii de asemenea e contrar normelor sociale dar și religioase.

In situația in care copilul încă mai păstrează legătura cu părinții există câteva semne ale înstrăinării de ei. In studiul celor de la Stand Alone acestea sunt perioade dificil emoțional:

• 90% dintre respondenții la studiu au raportat disconfort emoțional major in perioada sărbătorilor. Crăciunul este unul dintre momentele dificile ale cuiva care a fost exclus sau simte că nu mai face parte din familie. 
• 85% nu sunt confortabili din punct de vedere emotional să participe la zilele de naștere a celor din familie in general.
• 78% dintre ei ar evita să participe la zilele de naștere ale parinților.
• Decembrie in genral este o perioadă difcilă pentru cineva care a experimentat acest gen de respingere .76% dintre respondenți spun că această lună nu este una bună pentru ei
• Căsătoria cuiva din familie este disconfortantă pentru 76% dintre respondenți

De frica instrăinării copii-adulti nu pun limite sănătoase părinților, le acceptă dominarea și păstrează o relație de subordonare uneori toată  viața, mulți dintre ei realizând că nu vor avea niciodată o relație functională cu părinții lor(54%). In acest context cel mai comun fel de instrăinare este reducerea interacțiunilor cu părinții.

Nevoia de a fi acceptat de familie și consecințele sociale care ar putea interveni în urma înstrăinarii fac ca aceasta să fie uneori ciclică. Să existe perioade de aproiere urmate de perioade de detașare in functie de dinamica familiei si de evenimentele care pot apărea.

Nu doar părinții pun capăt relațiilor de familie ci și copii fac asta. De asemenea instrăinarea poate fi și fața de ceilalți frați sau surori.

Să fi un copil respins de familie, instrăinat de ea, e o chestiune rușinoasă in societatea noastră. Copii trebuie să fie cuminți și ascultători indiferent de vârsta lor.  E rușinos să recunoști că nu ai o relație cu părinții și cei mai mulți dintre copii fac orice pentru a păstra macar aparențele unei relații bune.  In studiu lui B. Bland 68% dintre copii-adulti se simt judecați , rusinați pentru că incalcă normele sociale impuse de conceptul de familie.

Pentru copii-adulți care sunt instrăinți de familiile lor sentimentele de rușine, vină și greșeală sunt ceva obisnuit. Copii se simt vinovați atunci când parintele il respinge. Credința central este că a greșit, că este datoria lui să  mențină relația și a eșuat in această misiune.

Deși ajung la maturitate, unii copii-adulti sunt priviți in continuare ca fiind doar copii. Desi au 30, 40, 50 de ani ei sunt la fel de mult controlați ca atunci cand aveau doar 10. Copii vor rămâne copii parinților lor pe tot parcursul vieții insă de la o anumită  vârstă incolo ar trebui să nu ne mai raportam la ei ca la niște copii ci ca la niște adulți. Parintele ar trebui să conștientizeze trecerea copilului intr-o etapa adultă iar relația cu ei ar trebui sa fie ca de la adult la adult nu ca de la adult la copil. Din pacate mentinerea acestui fel de raportare duce la ambivalența copilului care se luptă intre a face pe plac parintelui și a rămâne in relație in termenii impuși de părinte și nevoia lui de a iși exprima personalitatea.

Responsabilitatea majoră este a părinților care ar trebui ca in procesul de creștere și maturizare a copilului sa ii dea autonmia si libertatea corespunzătoare etapei de dezvoltare in care se află.

Menținerea relațiilor de familie sunt exprem de importante din punct de vedere psihologic, aș putea spune că sunt cele mai importante. Ruperea lor lasă o mare durere și un gol imens in sufletele tuturor.