Antreprenor de 20 de ani

Când m-am gândit să scriu acest articol primul gând care mi-a venit in minte a fost că am ajuns antreprenor “din cauza” lui Erhan când m-a dat afara de la Bechtel. Uitându – mă mai atent lucrurile au stat un pic diferit.

              Eu cred că aveam mai mult de 10 ani când bunicul Vasile, tatăl mamei, mi-a făcut o propunere: să răresc  ceapa și tot ceea ce răream să duc la piața să o vând iar bani primiți să îmi rămână mie. Imi aduc aminte și acum privirea bunicului meu de la masa alăturată și mai simt și acum mândria când spuneam: “ un leu cincizeci legătura”

              Undeva prin clasa a opta varul meu, Ovidiu Mera, mi-a pus prima dată in mână un aparat de fotografiat și încet, încet am început să fac poze. Imi amintesc și acum mirosul din camera obscură in care la o lumină roșie băgam hârtia foto in soluțiile magice.

              In al doilea an de facultate Monolit a fost firma pe care am făcut-o împreună cu Sebi, Cici, Dan și Cristi. Nu am reușit să o ținem mult in picioare. La începutul anilor 90 eram niște copii care habar nu aveau despre business.

              Au venit apoi locuri de muncă: strungar, lăcătuș pod rulant, șef de echipă, inginer, responsabil ISCIR, vânzător de votca și rachiu ieftin, lucrător cu ziua, director de programe, director de vânzări, inspector ISCIR, engineer of record …. antreprenor.

              Când Erhan m-a dat afară a fost tare dificil pentru mine. Aveam 35 de ani și am stat câteva zile cu picioarele ridicate pe perete să imi vină mintea la cap. Imi amintesc atunci când mă întrebam ce să fac, că mi-am răspuns un singur lucru: dacă am fost un manager bun pentru alții, de ce nu aș fi un bun manager și pentru firma mea.

              “Chiar dacă nu am fost lângă tine fizic, îmi spunea Răzvan săptămânile trecute, am fost tot timpul cu tine. Imi aduc aminte cum ai început, cum mergeai cu ocazia la Bistrita, cum băteai zona industriala a orașului pe jos lăsând oferte si bătând la porți”

              Asa am început, cu fax, cu un calculator second si umblând mult pe jos pentru că mașină nu aveam. Imi amintesc căldura veri și umbra la care ma trăgeam să mă răcoresc. Imi amintesc că imi era frică de drumul pe care pornisem, că nu aveam pe nimeni cu cine să mă sfătuiesc și că a avea toate deciziile in mana ta era o responsabilitate care mă apăsa enorm. Nu mai aveam șef, nu aveam proceduri, nu imi spunea nimeni cat din venituri sa investesc, nu puteam să impart povara deciziilor și responsabilităților cu nimeni nu puteam să spun nimănui că imi e greu, că nu mai pot ca ma îndoiesc de mine, de tot ce am învățat și am crezut că pot face.

              Ma uit pe pagina mea de Facebook si văd coachi care iti spun cum să iți faci un business dar care nu au avut niciodată unul, văd sfătuitori care vorbesc despre cum sa ajungi un leader, un mascul alfa, cum sa faci multi bani si sa fi cea mai buna versiune a ta de parca ai fi un autoturism si ai nevoie de un facelift. Nu povestește nimeni despre singurătatea antreprenorului, despre anxietate si depresie, despre nopți nedormite. A fi antreprenor pare așa ceva magic, cineva te atinge cu o bagheta magică și te transformi intr-un semizeu atotștiutor, atotputernic, invincibil.

              Am trecut criza din 2009 când trei luni am jucat in mare parte table pentru ca nu erau comenzi, am trecut așa zisa pandemie, m-am războit cu ISCIR – ul, cu concurența, cu lumea, cu familia și cel mai mult m-am războit cu mine.

              Am muncit 7 zile din 7, am construit ca să am ce să dărâm, am adunat ca să am ce imparți. Responsabilitatea de a fi antreprenor, faptul ca deciziile mele de fiecare zi imi pot ridica sau coborî familia, că încheierea sau nu a unui contract poate influența veniturile colegilor mei de la firma, toate lucrurile pe care le-am luat asupra mea m-au făcut sa ajung pe marginea prăpastiei. Atunci am făcut pasul înapoi și am înțeles că dacă eu nu îmi construiesc o viață nu o voi sfârși bine.

              Era o răspântie de drumuri și am ales să fac din nou alegeri. Am ales să fac lucrurile diferit, să caut un sens al vieții mele, să învăț despre mine și despre oamenii din jurul meu și asta m-a schimbat enorm.

              Uitându – mă in urmă mă bucur că nu am căzut deși am fost tentat de atâtea ori să ma arunc in gol. Acolo pe marginea prăpastiei m-au adus si alții, m-am adus și eu dar m-a adus si business-ul.  Daca nu era antreprenorialul nu cred ca ajungeam azi sa știu despre mine ca sunt un om valoros, ca da câteodată imi e frica dar ca curajul înseamnă sa imi înving frica si asa am aflat despre mine că sunt un om curajos, ca bani vin si se duc dar ca voi face întotdeauna bani de care o sa am nevoie pentru a supraviețui. Daca nu eram antreprenor nu cred ca ajungeam să văd cât de bine mă pot adapta la situații, cât de inteligent sunt, cât de bune soluții pot găsi, cât de grav pot greși și cat de greu e să ma ridic de acolo din greșeală.

              Daca cineva m-ar întreba care e cel mai mare câștig din a fi antreprenor nu aș răspunde in nici un caz că sunt bani, nici mașinile sau casele, nici premiile sau faima, cel mai mare câștig pe care antreprenoriatul mi l-a adus mie e întâlnirea cu mine însumi, faptul ca am reușit să mă văd in moduri in care nu credeam că sunt, că am înțeles că pot face lucruri pe care înainte nici măcar nu îndrăzneam să cred ca le pot face.

              “Atât timp cât dai din ceea ce ai ți se termină, când dai din ceea ce ești nu se termina atât timp cat ești” spune un înțelept al bisericii. După 20 de ani de antreprenoriat, moștenirea pe care tânjesc sa o las e o bucata din ceea ce sunt, din sufletul meu. E cel mai valoros lucru pe care il am de oferit.