La început m-am luat cu viața la trântă, am vrut să îi îmblânzesc caii sălbatici, să îi încalec să îi stăpânesc. Viața a dat cu mine de pământ și de fiecare dată m-am ridicat și am încălecat din nou. Nu aveam de gând să mă las, nu aveam de gând să renunț, nu avem de gând să mă dau bătut. Eram tânăr și îmi doream să ajung departe. Nu vroiam să mă târăsc prin praful vieții, nu vroiam că toată viața să fie pentru mine un deșert prin care să îmi rănesc picioarele desculțe, și atunci am sărit în spatele ei m-am prins disperat de coamă și am început un galop nebun.
Nu am primit nici o busolă, nu m-a învățat nimeni unde e nordul, nu am avut nici șa, nici măcar o funie și cu toate astea a trebuit să supraviețuiesc. M-am orientat după soare, după lună și după stelele pe care le vedeam în nopțile calde de vară ale adolescenței mele. M-au ajutat semnele și oamenii pe care i-am întâlnit în cale. A trebuit să mă lupt pentru fiecare zi și pentru fiecare noapte și încet, încet mi-am găsit propria stea călăuzitoare. Am fost mereu cu ochii pe ea chiar dacă câteodată eram aruncat la pământ nu m-am oprit niciodată în a visa. Am simțit mereu că trebui se ajung într-un loc dar nu am știut niciodată exact unde și cum arăta.
M-am orientat după oamenii din viața mea că după niște stele ale nordului și m-am ținut cu dinții de ei fără să conștientizez că odată și odată o să îi pierd. Mi-am luat seva și înțelepciunea din mentorii mei crezând că o să îmi fie deajuns, că ei au ceea ce mie îmi lipsea dar m-am înșelat. Am simțit atunci că mă prăbușesc ca un arbore tăiat pe din două, că fără ei nu voi putea să merg mai departe, că nu am avut destul timp și resurse pentru a învăța totul de la ei. Am realizat mai târziu că fiecare om are propria cale, că seva lor e a lor și înțelepciunea lor nu îmi de de ajuns, că trebuie să îmi afund picioarele bine în pământ și să caut adânc în mine puterea de a merge măi departe, înțelepciunea de a fi.
Nu am fost bun la desen artistic niciodată, nici când am fost mic nici când am mai crescut. Îmi aduc aminte de o seară de când aveam doar câțiva ani și trăiam în casa mică de la Turda împreună cu sora și părinții mei. Trebui să desenez un cal și nu îmi ieșea. Ba desenul meu se asemăna cu un măgar, ba cu un iepure și atunci l-am rugat pe tata să mă ajute. Nici tata nu era bun la desen (genele) dar a reușit să facă animalul mai bine. Singurul lucru la care nu ne hotărâm era cât de lung să fie corpul calului. II păstrăm capul și îi tot lungeam și îi scurtăm partea din spate. La un moment dat ne-am hotărât să îl lăsăm așa: asta era calul nostru, viziunea noastră despre el, fără reguli, fără proporții, atât ne-a ieșit și nimic mai mult. Cam așa a fost și viața mea până acum, ca acel cal pe care am încercat să îl aduc la o formă cât mai bună și am reușit în măsura posibilităților mele – imperfect(ă).
Unul din lucrurile despre care nu am vorbit cu nimeni în viața mea la momentul potrivit a fost faptul că viața nu e o plimbare prin parc. Viața e o luptă. Mereu și mereu te vei lupta și depinde doar de tine dacă te vei da înfrânt sau nu. Sigur vei pierde bătălii, sigur te vei umple te praf și sânge dar de înfrânt vei fi înfrânt abia atunci când tu vei accepta că ești înfrânt, atunci când nu te vei ridica de jos, când nici măcar nu vei încerca să faci asta. Ce le spun celor tineri e ceea ce îmi spun și mie acum și îmi voi spune atât timp cât o să trăiesc: nu te aștepta că viața să fie ușoară, că bătăliile se vor încheia. Nu va fi așa niciodată. Toate succesele le vei plăti cu sudoare și sânge și va merita.
Cu toate acestea, prin toate câte va trebui să treci să nu uiți să îți faci loc și pentru tine, să ai bucată ta de pajiște în care să te bucuri de soare și să zâmbești.
No Comments