Pe 23 noiembrie 2023 la invitația lui Călin Lazăr și a Danielei Mitrofan am participat la ” Simpozionul de medicină de urgență și terapie intensivă, ediția 4″ unde am vorbit despre resursele pe care un medic ar fi bine să le aibă pentru a putea fi un bun comunicator.
Înaintea prezentării mele Călin a vorbit despre cum ei, medicii, să dea o veste tristă. Am realizat atunci că ei trebuie să fie pe lângă medici și oameni de PR dar și psihologi, pentru ei înșiși dar și pentru pacienții și aparținătorii lor.
Pentru mine, psihologul, care aud în terapie traumele inimaginabile ale oamenilor a fost o experiență copleșitoare. Au inundat atunci sala povești incredibile ale unor părinți văzându-și copilul cum moare, povești despre resuscitare și disperare, povești despre țigări fumate una după alta pe balconul sălii de operație despre nopți nedormite și despre nopți petrecute cu părinții ai căror copii au murit.
Medicii aceia pe care îi acuzăm că iau mită și unii chiar iau, medicii aceia care nu ne înțeleg și care sunt reci, acei medicii merg cu părinții la primărie pentru actul de deces, se duc la înmormântarea copilului pe care nu l-au putu salva și încearcă să dea speranța părinților fără de speranță.
Poveștile din sala de conferință nu erau din păcate povești, erau întâmplări din viața de zi cu zi pe care ei, medicii le experimentează și pentru care nu au nici un fel de pregătire și nici un suport psihologic. Într-o societate hipersensibilă în care dacă tata ți-a dat un șut în cur e considerată o traumă, o societate care se așteaptă să îi fie vindecat copilul interior fără să își asume maturitatea în care se afla, o societate cu indivizi centrați pe ei înșiși la care iubirea de sine devine perfecțiune iar sacrificiul pentru alții e un lucru rău, ei medicii de medicină de urgență și terapie intensivă aleg să uite de ei în fiecare zi pentru a salva viața altora.
Le-am vorbit extrem de emoționat medicilor despre nevoia ca Statul să îi susțină din punct de vedere psihologic, le-mă vorbit despre trauma indirectă pe care ei o trăiesc aproape zilnic. Le-am prezentat modele de bune practici din Regatul Unit, Australia și Noua Zeelandă sau Statele Unite unde anual este un congres de sănătate mentală pentru medicii de medicină de urgență, unde medicii au acces gratuit și în unele cazuri obligatoriu la terapie individuală sau de grup.
Acele țări înțeleg că investind în sănătatea mentală a medicilor investesc într-un act medical mai bun. Anxietatea, depresia și stresul post-traumatic influențează actul medical în moduri în care la noi în țară nu a fost măsurat dar în altele da. Într-un studiu dat publicității de Colegiul Medicilor de Urgență în Statele Unite 17% dintre dintre medicii suferă de stres post traumatic drept urmare au dezvoltat programe de intervenție psihologică specifice. Medicii noștrii nu fac PTSD, noi suntem neam de piatră, ne tragem din Traian și Decebal și nu suntem așa de slabi că americanii să suferim de stres post traumatic sau … poate facem doar ca reprezentații statului sunt atât de departe de ceea ce înseamnă sănătatea mentală încât ea nu există cu adevărat la noi în țară decât pe hârtie.
M-au întrebat medicii ce soluții sunt și din păcate eu nu văd nici una care să vină din partea statului. Pe termen scurt medicii vor trebui, zic eu, să învețe încet, încet să aibă grijă de ei în ceea ce privește sânătate mentală. Poate se vor găsi inițiative private care să facă psihoeducație și poate că peste câțiva zeci de ani vom învăța sin oi cât de importantă e.
Ce e trist, extrem de trist în povestea asta cu sănătatea mentală e că de la depresie, anxietate și stres post-traumatic deși nu faci febră ai o viață tare grea. Pentru mulți dintre voi cei care citiți aceste rânduri, poveștile spuse în sala de conferință nu vi se vor aplica din fericire și nu veți mai auzi, poate, despre ele vreodată. Medicii care au povestit acele întâmplări, nu le vor uita niciodată. Ele le vor marca viață în moduri pe care cu siguranță nici nu le bănuiesc.
No Comments