În căutarea înțelepciunii care să mă călăuzească în viață am trecut pragul multor înțelepți și în cabinetul unuia dintre ei vorbeam despre relații când Înțeleptul mi-a spus: “Ști Ovidiu, noi oamenii, în relații, suntem că doua coloane grecești printre care bate vântul.”
Am fost șocat de viziunea lui despre relații și am protestat, nu se poate așa ceva. E adevărat, coloanele se înalță spre cer, puternice și semețe, inspiră putere și echilibru, rafinament, structură și o gândire aproape matematică dar sunt reci Înteleptule, i-am spus furios.
Coloanele sunt reci precum piatra din care s-au construit, sunt dure cu ele însele și cu cei din jur și mai apoi sunt departe, tare departe una de cealaltă. Mă gândesc , inginerește vorbind, că ele trebuie să aibă totuși o fundație comună, ceva ce să le tina, măcar undeva în pământ, prin lucruri pe care nu le putem vedea ceva care să le tina împreună, altfel, dacă nu au nici măcar această fundație ce dracu’ se întâmplă cu ele Înteleptule? La cea mai mică mișcare de pământ, la cel mai mic cutremur coloanele se vor prăbuși fiecare în alta direcție, trebuie să fie ceva ce să le unească, să le țină împreună, așa spun legile ingineriei, Înțeleptule. Pe lângă toate acestea mai e ceva: vântul.
Cât de trist și de sumbru poate să sune vântul trecând printre ele. Încerc să îmi imaginez iarna pe Acropole când nu e picior de turist, ploua mărunt și vântul bate cu putere. Mă imaginez stând acolo în ploaie îmbrăcat într-o pelerină, în aerul umed și rece care îmi pătrunde prin nări până în adâncul ființei mele, simțind stropii de apa pe față, singur, privind și ascultând , ploaia, vântul, eternitatea pietrei și lipsa (până la urma) ei de suflet. O imagine dinamica, și totuși împietrită de lipsa ei de umanitate. Parcă e începutul lumii, Big-Bang-ul primar la care eu sunt martor și aștept dintr-o clipă în alta ca totul să explodeze în miliarde de bucăți care se vor împrăștia în toată galaxia.
Nu vreau să fie adevărat, desi câteodată e. Înțeleptul are dreptate din păcate sunt printre noi relații care seamănă cu doua coloane grecești printre care bate vântul. Când le văd sper ca măcar să aibă o fundație care să îi țină împreună pentru că altfel la ce bună viață. La ce bun să fi într-o relație dacă nu ai o fundație comună, care să nu te lase să cazi, care să nu te lase să te pierzi atunci când viața “ne cutremură”.
Mai e apoi distanța, lipsa atingerii, lipsa sentimentului acela profund de siguranță atunci când îi simți celuilalt pielea noaptea în pat, când îi adulmeci mirosul, când îi simți parul. Lipsa căldurii protectoare a corpului gol și a mâinilor care te iau în brațe, a capului care se așază pe umărul, pe pieptul tău.
E deznădăjduitor să fim doar două coloane grecești printre care bate vântul oricât de bine am fi de sculptate, oricât de multe calități am avea. Poți fi chiar a opta minune a lumii daca in viața ta lipsește căldura si bucuria de a fi împreună, Piramida din Giza sau Grădinile Suspendate ale Semiramidei nu iți vor face viața mai frumoasă decât zâmbetul din ochii celui care te așteaptă acasă.
La ce bună arhitectura atunci când nu poți avea bucuria dăruirii, bucuria faptului că contezi, că ști că atunci când a avut nevoie l-ai ținut să nu cadă, că te-a prins atunci când ai simțit că pământul ți-a fugit de sub picioare.. Cum putem fi bine singuri, fiecare în elevația noastră? Ce poate să iți dea sens, ce poate să te facă să te trezești dimineața cu un scop dacă nu sentimentul de a aparține, de a fi împreună, de a avea lucruri pe care le-ați făcut împreună.
Am plecat din cabinetul înțeleptului cu gândul la el, la cât de greu trebuie să îi fi fost viață încât s-a simțit tot timpul o coloană grecească. M-a urmărit ani de zile metafora lui despre relația ideală și simt și acum când scriu răceală pe care atunci am simțit-o cuprinzându -mi sufletul.
No Comments