Psihologie

Structuri … cognitive

25/04/2019

            Structurile cognitive din psihologie definesc modul nostru de gândire. Se formează de când suntem mici și, pe măsura trecerii timpului, se consolidează asemenea unor structuri din beton.

            Învățăm de mici ce este apa, cum arată o cană, cum deschidem o ușă și cum să obținem iubirea părinților. Începem să gândim într-un anumit fel, urmare a evenimentelor pe care le trăim, pe care le vedem trăite de alții, urmare a ceea ce auzim despre lucruri sau a ceea ce învățăm din cărți. Încet, încet acumulăm tot mai mai multe structuri cognitive, pattern-uri de gândire, fără de care nu am putea funcționa. Facem generalizări, asumpții, prezicem viitorul. Creăm în mintea noastră o rețea interdependentă de informații și de moduri de a prelucra aceste informații, iar asta ne ajută de cele mai multe ori.

            Vă propun un exercițiu: când ați văzut ultima dată un câine pe stradă? Vă mai amintiți dacă el avea pe lăbuța din stânga față o pată albă, dacă vârful cozii era alb sau negru? Cu siguranță, nu. Probabilitatea de a vă aduce aminte aceste amănunte legate de un câine rătăcit prin lume este foarte mică. Nu doar că e puțin probabil să vă mai amintiți de culoarea cozii, dar e puțin probabil să vă amintiți dacă avea coadă scurtă sau lungă sau dacă avea coadă ori nu. Lătra și dădea din coadă… ca un câine. Asta este cel mai important.

            Ce s-a întamplat? În momentul în care câinele a trecut prin fața dumneavoastră, ochiul a transmis creierului imaginea câinelui: o imagine completă, cu toate caracteristicile animalului, doar că, creierul, mare amator de generalizări, de reguli și de predicții a luat acea imagine lipsită de relevanță pentru tine și a stocat-o în memorie generic: un câine. Avea caracteristicile pe care trebuia să le îndeplinească pentru a-l putea pune în tiparul de câine? Avea! Atunci câine să rămână… și ai mers mai departe.

            În cele mai multe situații, pattern-urile de gândire și structurile cognitive ne ajută.  Imaginați-vă ce ar însemna pentru creierul nostru atât de multă informație, pe care ar trebui să o proceseze dacă, de fiecare dată când ar vedea un câine, ar trebui să îi cerceteze toate caracteristicile și apoi să se întrebe: oare ce nume să aibă ființa asta? Hai să îi spunem câine. Cât de greu ar fi să o ia mereu și mereu de la capăt!

            Totuși, există situații în care structurile cognitive sunt ca niște structuri de beton, care ne stau în față, împiedecându-ne să mergem mai departe sau ne trezim legați de ele cu lanțuri, fără  a găsi puterea de a le lăsa în trecut.

            Atunci când îmi amintesc de structuri cognitive și pattern-uri de gândire, îmi amintesc de o poveste pe care am cititi-o în „Povești nemuritoare”, o culegere de povestiri din întrega lume, foarte populară la mijlocul anilor ‘80. Acolo se vorbea despre un prinț care, mergând prin lume, vede la o fântâna în pustiu o tânără și frumoasă fecioară. Fata ducea apă de la fântână acasă într-un ciubăr, pe care îl purta pe cap. Până aici, nimic neobișnuit. Doar că fata avea picioarele legate. „Așa e obiceiul pe la noi”, îi spune fecioara prințului mirat. Drumul spre casă îl parcurgea sărind, fapt care făcea ca fata să rămână cu foarte puțină apă în ciubăr. Când văzu una ca asta, prințul îi tăie legăturile de la picioare în dorința lui de a o ajuta. Fata făcu un drum până la fântână și înapoi cu picioarele dezlegate, bucurându-se tare mult când a ajuns acasă cu ciubărul plin cu apă, dar după ce puse ciubărul jos, își luă fâșiile și își legă picioarele le loc: „Așa e obiceiul pe la noi”, spuse din nou fata.

            Mă gândesc adesea la această scurtă poveste și mă uit la mine și la oamenii din jur. Suntem atât de reticenți la schimbare, chiar și atunci când aceasta ne ajută. Repetăm mereu și mereu aceleași comportamente, mânați de aceeași judecată, de aceleași gânduri. O dăm în bară constant și nu înțelegem de ce. O fi soarta? O fi destinul? Are cineva ceva cu noi?

            Chiar și atunci când vin în viața noastră oameni care sunt dispusi să ne ajute să ne facem viața mai ușoară, să ne învețe noi moduri de a ne bucura de traiul zilnic, noi continuăm să ne ducem ciubărul de la fântână cu picioarele legate. Ne supără acei oameni și devenim furioși pe ei: „Păi, de ce nu mă lași în pace? Mie îmi e bine cu picioarele legate”, chiar dacă ne dor, chiar dacă ne este foarte greu.

            Marea provocare e cum ne dăm seama, cum putem distinge în ce poveste suntem: în cea cu câinele sau în cea cu fata. E dificil! Pattern-urile de gândire, odată formate, ne fac să funcționăm în baza lor și sunt ca niște legi pe care le respectăm cu sfințenie.

            Ce putem face pentru a ieși din dilemă este să ne uităm la viața noastră, să vedem dacă ne e greu sau nu, dacă ne place sau nu, iar dacă se adună lucrurile negative, să conștientizăm că ceva trebuie schimbat și să schimbăm, oricât ar fi de greu.

            Mai putem să îi ascultăm pe cei din jurul nostru când ne spun: „Nu mai sări, mergi!”, când ne taie legăturile de la picioare și ne îndeamnă să ne îmbunătățim viața, să nu mai fim furioși pe ei, ci să ne privim mirați că putem face asta, să ne dăm voie să facem lucrurile diferit.

            Poate că nici nu e nevoie de o viață grea sau de oameni care să ne taie legăturile, poate ceea ce trebuie să facem e să schimbăm pur și simplu lucruri la noi și să vedem cum e. În felul acesta, există șanse să descoperim noi forme de a ne deplasa, uneori chiar mai mult decât ne-am propune, noi forme ale noastre.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.