Psihologie

Borcanul cu miere

31/08/2019

Nouă, oamenilor, ne plac poveștile, ne plac atât de mult încât mergem așa departe până ajungem să ne mințim pe noi înșine, ne mințim părinții, copiii, pe cei din jurul nostru. Creăm povești cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, care s-au luat și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Frumos! Dar cum au făcut asta? Care a fost secretul lor? A existat unul? Creăm povești de dragoste și ducem intriga până acolo unde cei doi rămân împreună și nu ne spune nimeni ce au făcut după aceea.

            Idealizăm dragostea, o vedem coborând peste noi ca o binecuvântare fără să facem niciun efort, credem că vine de la sine și ne acoperă la fel cum se lasă ceața peste oraș. Cupidon trage cu arcul, iar săgeata îți umple inima de iubire. Nu știm cum și nici de unde apar renumiții fluturi în stomac, doar ne trezim, vorba lui Caragiale, că ne-am „pierdut uzul rațiunii”.

             E greu să vii să spui că iubirea e o alegere. Îți sar oamenii în cap: „cum, și dacă nu e sentiment? Păi, dacă e așa, poți să iubești pe oricine? Eu, dacă nu simt chimie, asta e, plec! Am simțit și nu mai simt, nu îl mai iubesc. S-a terminat iubirea”, de parcă e un borcan cu miere, să se termine. Poate asta e și ideea poveștii populare a borcanului cu miere, a lunii… de miere, a lucrurilor care, în general, se termină la fel ca și dragostea. Și apoi, ce mai rămâne? Nu ne mai spune nimeni? Nu ne termină nimeni povestea, nu o face nimeni reală?

            Ne dorim cu toții sentimentul acela de bine, de a fi iubiți, de a fi ținuți în brațe și mângâiați, de a ni se îndeplini toate nevoile, de a fi protejați, sentimentul de preaplin și bucurie fără a face nimic, doar să primim fără să dăm, doar să primim fără să ne gândim la cel de lângă noi, fără să ne gândim la ziua de mâine, la ce merge bine și ce nu, la lucrurile pe care le-am dat în bară și pe care trebuie să le reparăm. E dragostea pe care copilul o primește de la mama lui, e acel „te iubesc” care înseamnă „am nevoie de tine”, nu „te iubesc” pentru că vreau să fiu cu tine. Pot trăi singur, dar aleg să îmi trăiesc viața cu tine.

            Eu nu spun că perioada de îndrăgostire nu e frumoasă. Oooooo, ba da, e frumoasă și merită trăită prin toți porii. Ceea ce vreau eu să spun este că dacă rămânem cu imaginea că aceea e iubirea, vom ajunge să o căutăm întreaga viață, o vom găsi și o vom pierde, o vom găsi din nou și o vom pierde iar și vom trăi pe un montaigne-rousse toată viața: când  o dragoste e nebună la început, și o despărțire e… tot nebună, dar de durere.

            Ce am învățat în toți anii aceștia de când studiez psihologie e că dragostea nu este doar partea de început, ci dragostea mai poate avea o parte dacă vreți, și că, aici, în partea a doua, borcanul cu miere nu se sfârșește niciodată. Și știți de ce? Pentru că el nici nu există. Ceea ce există în schimb este o relație bazată pe încredere, o relație în care știu că celălalt mă va ajuta atunci când îmi va fi greu, că mă va vedea atunci când sunt supărat, că îmi va alinta durerea. Atunci când vii supărat acasă și partenerul te observă și te ia în brațe, când e acolo la nevoie, când împărtășiți aceleași valori care îți dau un imens sentiment de stabilitate, atunci locul fluturilor din stomac e luat de multe alte sentimente și nebunia începutului e înlocuită de o relație în care cunoști siguranța. Știi care sunt defectele partenerului, dar știi și părțile lui bune, știi că anumite lucruri nu se vor schimba niciodată la el, dar te bucuri enorm de toate celelalte lucruri pe care le-a îmbunătățit pentru tine și, în loc să te concentrezi pe părțile lui negative, alegi să îi vezi partea luminoasă. Atunici când „te iei” cu cineva, iei acea persoană cu totul. Nu poți să iei doar părțile bune. Alegerea trebuie să fie conștientă sau cât de conștientă te lasă să fie condiția umană, trecutul tău… E  bine să-ți spui, în primul rând, ție: „Eu o/îl iau pe ea/el cu toate părțile ei/lui bune, dar și cu cele mai puțin bune, iar acestea sunt:…” A alege partenerul nu e o acțiune pe care să o faci cu ochii închiși sau cu gândul că îl vei schimba. Partenrii noștri ne arată ce sunt ei chiar și în perioada de îndrăgostire. Trebuie doar să avem noi deschiderea de a-i vedea.

            Vedeți voi, de asta spun eu că iubirea e o alegere: alegi să fugi toată viața după o himeră sau preferi bucurii, griji, împărtășirea visului pe care îl ai cu partenerul tău.

            Oricât de mult ne-am dori iubirea, nu e un borcan cu miere. Nici măcar nu ar trebui să ne dorim ca iubirea să fie un borcan cu miere. De ce? Pentru că el se termină. Ce am face bine să înțelegem noi și să spunem copiilor noștri este că iubirea e o alegere, alegi să o construiești zi de zi de zi de zi.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.