Acceptarea

              Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am facut in terapia mea a fost aceea de am accepta pe mine insumi. Expresia aceasta: ”sa te accepti pe tine insuti” e tare la moda si pare asa o scara catre Paradis cand de fapt ea te poate duce spre Infern.

              Acceptarea ta cu adevarat nu e usoara, unii dintre noi nu o vor atinge niciodata, respingerea la care au fost supusi i-a facut sa se respinga cu atata putere incat desi rational isi dau seama ca asta e calea nu pot merge pe ea din pricina durerii.

              Ce durere poate fi atunci cand te accepti pe tine insuti asa cum esti s-ar intreba unii. Una foarte mare si foarte greu de trecut.

              Atunci cand incepi sa te accepti pe tine insuti admiti ca ai gresit si trebuie sa inveti sa traiesti cu greselile tale. E musai sa admiti ca ai ranit oamenii, ca oamenii au suferit din pricina ta si cu toate astea tu sa nu fugi, sa nu negi. Sa ai puterea sa spui “Sa ma ia dracu’ eu am facut-o si imi pare tare rau”. Sa te accepti inseamna sa iti asumi ce ai gresit si sa incerci sa repari. Sa stai cu picioarele bine infipte in pamant sa te uiti in ochii acelei persoane si sa spui: am gresit, te rog sa ma ierti, sa iti asumi ca poate vei fi iertat, in cazul fericit sau ca nu vei fi iertat si sa poti trai cu asta toata viata.

              Sa te accepti pe tine insuti inseamna sa admiti ca ai calitati, ca nu esti total gresit si asta poate sa doara. Cand ti s-a spus o viata intreaga ca nu esti bun de nimic, ca vei trai sub poduri, ca nu vei fi in stare sa iti castigi nici macar o cana de apa sa admiti ca ai calitati poate fi covarsitor pentru ca ar trebui sa te intrebi: si daca am atatea calitati de ce nu m-au iubit, daca sunt atat de bun de ce m-au respins, ce au avut cu mine, de ce mi-au facut asta? Raspunsurile pot cadea peste tine ca o avalansa de zapada care iti ia aerul si lumina zile iar albul imaculat al zapezii se transforma dintr-o data in intuneric.

              Acceptarea inseamna sa admiti ca nu esti perfect ca da, uneori gresisti, ca poate unele lucruri nu iti  vor iesi niciodata si pe altele nu le vei duce la perfectiune. Sa nu iti mai propui sa fi locul intai pentru ca realizezi poate pentru prima data ca podiumurile sunt de cele mai multe ori subiective, ca sunt temporare si depind de context, ca toti suntem numarul unul pentru cineva sau poate ar trebui sa fim, ca nu conteaza ca Georgescu a luat zece si tu doar nouasaptezecisicinci, ca e ok sa nu fi numarul unu si sa poti trai cu asta. Sa intelegi ca a accepta ca nu esti numarul unu nu inseamna ca esti lipsit de valoare sau de vointa, ca mediocritatea e a celui care nu munceste si ca trebuie sa ne pretuim munca sa ne acceptam limitarile si rezultate fara ca asta sa insemne ca nu ne vom stradui mai mult.

              E trist sa vad pe de o parte oamenii care se accepta mult prea usor, care sunt extrem de indulgenti cu ei insusi si e si mai trist sa vad oamenii care nu se pot accepta niciodata. Din postura mea de observator, de om care am trecut pe acolo mi se rupe sufletul de cei din urma pentru ca stiu ca vor ramane intr-un razboi al lor cu ei insusi, ca se vor respinge si ii vor respinge si pe oamenii care se vor apropia de ei.

              Poate cel mai greu din toate aceste exercitii de acceptare e cel de a iti accepta suferinta. Sti acele momente in care esti batut si in care ajungi sa spui ca nu te mai doare, ca oricat se va da in tine e degeaba ca tu nu mai simti? Nu e adevarat. Durerea e acolo cu fiecare lovitura insa te indepartezi de ea, de detasezi, te disociezi pentru a putea supravietui, pentru a putea merge mai departe. Mecanismul psihologic atat de complex al detasarii te face sa spui si peste ani ca de fapt nu te-a durut. Singurul lucru care te-ar putea contrazice ar fi vanataile de trup sau din suflet. “Stiu unde vrei sa ma duci Ovidiu dar eu nu vreau sa merg acolo!” Mi-au spus asta multi oameni. Nu vroiau sa se intoarca in acele momente dureroase. Au hotarat ca pe ei nu i-a durut si asa ar vrea sa ramana. Sa treci de la negare la acceptarea durerii, sa iti dai voie sa o traiesti necesita mult curaj. “De ce sa ma intorc la ea Ovidiu, cu ce ma ajuta?” m-au mai intrebat ei. Sa te intoci nu inseamna sa ramai, sa accepti nu inseamna ca acum te victimizezi inseamna ca da, poate, la un moment dat al vietii tale ai fost o victima, ca a fost o perioada in care nu te puteai apara si nu puteai fugi si nu trebuie sa te blamezi pentru asta. Durerea aceea inchisa in sufletul tau, la care nu vrei sa te intorci ti-a influentat si iti influenteaza viata.  E alegerea ta daca vrei sa vezi in ce moduri a facut-o sau nu. Poti alege sa mergi mai departe dar toate acele lucruri le vei duce cu tine.

              Acceptarea e dureroasa. E ca si cum tu ai alege sa deschizi ochii si sa privesti realitatea pe care pana acum ti-ai imaginat-o cu ochii inchisi.