Am trait respingerea ca parte din mine. Am crezut ca iubirea inseamna respingere si am cautat mereu si mereu persoane care sa ma respinga. Am invatat insa la un moment dat in viata ca opusul respingerii e acceptare si am inceput sa o caut …. prima data inlauntrul meu.
Noi oamenii suntem fiinte sociale si avem nevoie sa apartinem. Respingerea, pentru noi oamenii, e o amanintare, a fi respins e o chestiune de viata si de moarte care vine adanc din trecutul nostru uman. Acum mii si mii de ani in urma, noi oamenii nu puteam supravietui decat daca eram in grupuri, decat daca apartineam unui trib si mai mult daca eram acceptati de familie. Alungarea din acel trib era de multe ori o sentinta la moarte. Oamenii preistorici nu puteau face fata singuri animalelor si mediului ostil de la acea vreme si apartenenta la un grup era un bun predictor al supravietuiri.
Astazi nu mai suntem amenintati de fiarele padurii si cei mai multi dintre noi au un adapost deasupra capului si painea pe masa. Apartenenta la un grup nu mai este o conditie a supravietuirii si asta e bine pe de o parte si rau pe de alta insa nevoia de a fi acceptat, frica de a fi respins a ramas aproape la fel de mare in sufletele noastre ca cea traita de stramosii nostrii.
Respingerea o invatam in copilarie cand parintii ne-au spus ca nu suntem destul de buni, atunci cand am facut o greseala si au spus ca ne dau la bau, bau, atunci cand ne-au comparat cu altii cand ne-au conditionat iubirea. In toate aceste situatii si in multe altele ni s-a activat frica de respingere si am reactionat intr-un fel sau altul.
Nevoia de a fi acceptat mai ales de propria familie e una fundamentala. Atunci cand propia mama, propriul tata te resping cum poti crede ca cineva pe luna aceasta te va putea accepta. E un crater acolo in sufletul tau, o rana care poate nu se va vindeca niciodata. Inveti ca ceva fundamental in tine e gresit ca esti lipsit de valoarea minima care ar putea sa iti aduca iubirea si atunci te retragi in tine urandu-te sau te agati disperat de altii cu gandul ca e imposibil sa ramai singur cu speranta ca cineava va vedea ceva bun in tine si te va iubi.
Respingerea poate veni cu dispret, cu ironie si sarcasm cu abuz fizic sau emotional, cu abandon. Atunci cand esti respins te simti la un capat de lume pe marginea unei prapastii in golul careia cei apropiati te pot arunca si cu o privire.
Respingerea parintilor, a persaonelor celor mai apropiate care ar trebui sa fie cele care te accepta cel mai mult te invata un sentiment pe care tu il numesti iubire. Sentimentul acela de gol interior, de durere, de singuratate de lipsa de speranta tu o numesti iubire si cand mai cresti te arunci in viata cautant acest fel de iubire.
Respingerea te indreapta in relatii in care trebuie sa dovedesti, in care esti criticat in care niciodata nu faci lucrurile suficient de bine si in care partenrul te invinovateste mereu pentru lucrurile care nu merg bine in relatie fara sa vorbeasca de propria contributie. Intr-o relatie in care esti respins ti se aduce mereu aminte de greselile comise si e vorba mereu despre cat de mult tu ai ranit.
Cand esti copil depinzi de acceptarea familie si e normal sa te sperie respingerea ei. Atunci insa cand ajungi matur poti trai si fara ea chiar daca asta doare ca dracu. Putem supravietui si singuri dar singuratatea doare. Nu putem inlocui acceptarea familiei, nu pot alege sa schimb familia in care m-am nascut, ramane doar sa constientizez si sa incerc sa iau din aceasta relatia atat cat pot.
Ce ar trebui sa facem in relatiile noastre intime ar fi sa realizam ca iubirea nu inseamna respingere, sa ne indreptam catre oameni care ne accepta, care sunt blanzi cu noi chiar daca asta nu iti da fluturi in stomac si nici nu e o chimie deosebita. Schimbarea asta necesita vointa si timp dar e necesara cred eu sau cel putin pentru mine a fost.
No Comments