Asist aceste zile cu uimire la un fenomen incredibil: la inceputul pandemiei, medicilor li se faceau socluri pe care erau asezati ca niste statui, se iesea la geam sau in balcon si ii aplaudam. Acum dam in ei cu oua, cu rosii, cu ce ne vine la indemana. I-am ridicat in slavi, iar acum ii taram prin noroaie.
La spunem ca sunt in linia intai, ca tot se face paralela cu armata, ca de acolo nu dezertezi. Asa e, se sta cu pusca in spatele soldatului din linia intai si daca nu fuge spre liniile inamice, este impuscat. Sa inteleg ca asta si-ar dori factorii politici si presa? Sa stea armata cu baioneta la arm in spatele medicilor sa nu demisioneze? Asta sa se intample in secolul XXI?
Imi vine greu sa vad un gazetar sau un om politic care se comporta ca un om din Neanderthal si pentru care medicii nu sunt altceva decat niste mici robotei pusi in linia frontului. Vad cu stupoare ca in secolul asta medicul e privit ca un fel de Soldat Universal , un Jean-Claude van Damme, jumatate om, jumatate robot, un Frankestein tras cu cheia, ii privim oricum, doar ca pe niste oameni nu.
Doar ca medicii sunt oameni cu fricile lor, cu anxietati, atacuri de panica si depresii, cu ganduri, unele mai albe altele mai negre, poate chiar gri. Sunt oameni ca noi toti cu problemele si necazurile lor cu slabiciunile si punctele lor tari. Ne-am intrebat noi ca societate cum pot trai ei la mijocul drumului dintre viata si moarte in fiecare zi? S-au intrebat ei, medicii, ei pe ei insasi, cand au iesit dintr-o garda, cu ochii impaienjeniti de somn, cu gura uscata de sete si cu picioarele tremurand de oboseala: “Dumnezeule, cum pot face asta? Ce pret platesc? “ Nu cred ca au facut multi asta, nici dintre noi si nici dintre medici, doar ca toate au un pret, iar medicii il platesc in fiecare zi si incearca in fiecare zi sa faca fata balansului acestuia fragil dintre viata si moarte. Cum fac fata? Unii se detaseaza emotional, devin reci ca niste sloiuri de gheata pe care nici macar caldura propriului copil nu-l mai topeste, altii devin extrem de anxiosi, traindu-si viata intr-o continua amenintare, unii se refugiaza in comportamente autodistructive neputand duce atat de mult, iar altii, putini, au o viata echilibrata.
Meseria de medic nu e usoara. Nu doar din perspectiva informatiei si complexitatii informatiei cu care trebuie sa lucrezi, ci si din perspectiva contactului uman pe care medicul il are zi de zi cu pacientul, cu omul bolnav, vulnerabil, care ii bate la usa. Puneti-va in locul lui, sa aveti in fiecare zi de lucru cu oameni bolnavi, cu problemele vietii umane. Pentru unii dintre noi e un cosmar sa mergem la dentist sau sa ni se ia sange, iar medicii fac asta in fiecare zi. I-a invatat oare pe medici cineva cum sa vorbeasca cu un bolnav? I-a invatat psihologia copilului, psihologia dezvoltarii, cum sa se comporte cu un pacient anxios, sau cu unul depresiv, fara a se substitui psihologului, ci doar din punct de vedere al relationarii? I-a invatat cineva cum sa anunte moartea cuiva, familiei? I-a intrebat cineva cum a fost aceasta experienta? Nu cum au stiut sa comunice tragicul eveniment, ci ce efect a avut aceasta asupra lor? Mi-e teama ca nu prea s-a intamplat acest lucru. Mi-e teama ca medicii traiesc experiente traumatice fara ca macar sa le defineasca ca fiind asa.
Medicii au nevoie de ajutor si nu doar de cel de specialitate. Oare a auzit cineva din tara asta despre pregatirea psihologica a medicilor? A auzit cineva din tara asta de programe specifice medicilor prin care ei sa poata face fata emotiilor, sa stie sa le recunoasca, sa le gestioneze? I-a invatat cineva ce inseamna reglare emotionala? S-a gandit cineva in tara asta sa faca programe psihologice de lunga durata pentru medici? se gandeste cineva la ei mai mult decat la oricare alta meserie? ii pasa cuiva de ce vieti au? cum isi traiesc zilele in spital? cum le afecteaza munca viata de acasa?
Noi, psihologii, facem acum voluntariat, deschidem linii telefonice directe pentru suportul lor psihologic si bine facem. Acum incercam sa rezolvam cat putem din situatie, doar ca din punctul meu de vedere pentru medici, ar trebui sa facem mult mai mult decat atat. Sa dezvoltam servicii suport permanent pentru ei, sa ii pregatim, sa ii ajutam, sa ii invatam multe din lucrurile pe care noi psihologii le stim, astfel incat atunci cand o noua pandemie se va ivi, sa le fie mult mai usor – si nu numai atunci.
No Comments