Există o haită de hiene: Dependența, Abandonul, Anxietatea și Depresia, care, dacă au apucat să fie toate împreună, ne hăituiesc sufletul și ne întuneacă viața.
Povestea începe de când suntem mici și ne pornim călătoria prin lume. De la prima ridicare în picioare și primii pași pe care îi facem, urmărindu-ne apoi toată viața.
„Ai grijă, să nu cazi!”, „Vezi, să nu se lovească copilul!”, „Vezi, că o să cadă!”, „Nu-l lăsa să se cațăre!”, „Dacă o să tragă ceva pe el?”, „Dacă se înneacă cu mâncarea?”, „Nu poate merge în camera alăturată nesupravegheat.” etc. Și acesta e doar începutul. Supraprotecția părinților nu este altceva decât o manifestare a nivelului lor exagerat de anxietate. E un lucru pe care îl fac pentru ei, nu pentru copil. Spun că o fac pentru binele copilului, dar, de fapt, supraprotecția îi ajută pe ei în reglarea anxietății – sau, cel puțin, așa cred ei . De ce? Pentru că cu cât prevezi mai multe pericole, cu atât te antrenezi în a descoperi altele.
Vei învăța copilul că nu se poate descurca fără tine. Îl vei ține strâns de mână o vreme, iar când va crește se va ține el de tine, va fi nedeslipit. Unii ar putea crede că apropierea asta a copilului de părinte e dovada unei mari iubiri. De fapt, e dovada unei mari dependențe: pe de o parte, a părintelui, care vrea să influențeze comportamentul copilului pentru a-și regla propriile frici, iar de cealaltă parte, dependența copilului, care nu a învățat să se descurce singur. Un copil supraprotejat pornește în viață cu un mare handicap: acela de vedea viața nu doar periculoasă, plină de primejdii, ci va fi și total lipsit de resurse în a face față vieții.
Un copil în clasa a XII-a, care e lipit de părinți, care nu a experimentat până la acea dată separarea, care se ține și acum de fusta mamei, care a făcut totul în locul lui, verificându-i temele și ghiozdanul, chiar și la 18 ani și a cărui tată nu l-a învățat că noi, oamenii, suntem pionieri, că suntem exploratori și că asta vine cu imense bucurii, dar și cu pierderi, va trăi sub un clopot de sticlă, într-o lume creată de părinți pentru ei însăși. Acest fapt, nu doar că nu îl va ajuta, ci îi va fi o piedică în viață. DEPENDENȚA a mușcat deja din sufletul lui bun.
Mai devreme sau mai târziu va veni și momentul despărțirii, momentul în care copilul nu mai e copil, ci adult și în care va trebui să își asume rolul său de adult. Nu te poți culca seara copil și să te trezești dimineața adult! Astfel, abilitățile unui adult se construiesc în timp. Copilul dependent nu le are și atunci când va pleca de lângă părinți, se va simți singur, părăsit. Sentimentul de ABANDON e imens. Cum să supraviețuiască departe de casă singur, cum să trăiască din salariul lui, când nu a învățat valoarea banului, cum să intre într-o relație fără ca cineva să îi spună ce și cum? Singurătatea e un sentiment teribil, se deschide sub tine un hău și cazi fără oprire, nu vei ști să te agăți de viață pentru că nimeni nu te-a învățat până acum. Viața la cămin fără mama, care să îi pregătească micul dejun și fără tata, care să îl ducă la școală e îngrozitoare pentru că va trebui să se descurce singur și atunci îl va cuprinde o mare frică.
ANXIETATEA: „Ce mă fac?”, „Cum mă voi descurca să trăiesc singur?”, „Dacă nu mă voi putea trezi dimineața?”, „Dacă nu îmi e bun proiectul?”, „Dacă îmi pierd locul de muncă?”, „Ce e aia o relație?”
Vine o vreme în viața noastră în care rămânem singuri. Indubitabil. Unii copii trăiesc în dependență față de părinți până la moartea părinților, dar mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla să rămână, pentru o perioadă de timp, singuri. Atunci, în acel moment, vor plăti pentru ceva ce nu sunt vinovați, pentru greșelile părinților lor. Începe vremea decontului și frica de necunoscut, de neputința lor imaginară. Acest drum are o singură destinație: către DEPRESIE.
„Nu sunt în stare de nimic.”, „Nu mă pot descurca.”, „Numeni nu mă va mai iubi”. Agitația anxietății dispare și depresia îți îngheață sufletul. Te retragi, te bagi în pat de unde nu mai vrei să ieși, nu mai ai viață socială, renunți la tine și la tot ce îți făcea până în acel moment plăcere. Te scufunzi! Începi să ai probleme cu somnul, nu mai dai randament la muncă, la școală, partenerul tău nu te mai înțelege. Ești în derivă.
Ești ca o navă purtată de valuri, fără cârmă, fără ancoră, o corabie fără cârmaci. Ai fost uns căpitan al propriei vieți fără ca cineva să te învețe cum se manevrează această corabie, care este viața ta.
E greu de acceptat de unii părinți că ceea ce s-a vrut a fi o educație bună, grija pentru copil, se poate transforma pentru acesta într-o capcana în care poate sta blocat întrega viață.
Dependența duce la Abandon. Abandonul duce la Anxietate. Anxietatea duce la Depresie.
Pentru a scăpa de anxietate și de depresie, va trebui să renunți la dependență și să începi să înveți să îți trăiești viața și singur, chiar dacă pentru perioade de timp limitate, fără a considera asta ca o amenințare de moarte.
Niciodată nu e prea târziu să faci lucrurile singur. E greu, ai nevoie de ajutor la început, dar se poate. Sentimentul eliberării din capacana dependenței și a abandonului îți va colora viața, iar anxietățile și depresiile vor deveni doar niște amintiri neplăcute. Vei simți, în sfârșit, că trăiești.
No Comments