Lumea vazuta prin ochii mei

Lupul – vizuina: partea a 2-a

02/08/2018

Mirosul îi pătrunse prin nări și dintr-o dată, în fracțiune de secundă, părul i se zbârli, iar buzele i se ridicaseră amenințător, lăsând să se vadă caninii puternici într-un mârâit primejdios. Mirosul vizuinei ei, al locului ei sigur, pe care și-l câștigase prin luptă, cu propriul ei sânge era acum amestecat cu mirosul sângelui lui, cu aburul ce îi ieșea din blana udă, cu mirosul lui puternic de lup. Pe pământul moale, pașii ei nu existau. Era doar o umbră care aluneca printre copacii înalți în întunericul nopții.

De când simțise mirosul, își iuțise pasul și tot corpul îi tremura de încordare; vizuina ei, sângele lui. Lăsase orice urmă de prudență și alerga nebună către culcuș. Era prinsă într-o magie făcută de o vrăjitoare rea, împotriva căreia nu se putea opune: mirosul atât de cunoscut al vizuinei, liniștea și siguranța ei, împletite cu mirosul atât de amenințător de sânge, sângele lui.

În pragul vizuinei încremeni. Cu piciorul stâng ridicat, capul întins înainte precum avangarda unei armate, cu mușchii încordați la maxim și părul zbârlit, gata să atace sau să o rupă la fugă, a încremenit.

Era el, strâns într-un ghem cu botul scuns în blana plină de sânge. Dormea. Rana, fuga, efortul, spaima toate l-au sleit de puteri. Timpul parcă se oprise, doar ploaia cădea monotonă, în aceeași nuanță. Pe nările ei ieșeau aburi precum flăcările din gura unui balaur. Întâmplarea a lăsat-o fără reacție. Stătea la intrarea în vizuină și nu știa ce să facă: să înainteze sau să o ia la fugă. Vânaseră împreună o iarnă întreagă până când el, într-o zi, dispăruse. De atunci, nu l-a mai văzut. Știa cruzimea lui și spiritul lui războinic. Îl văzuse vânând, la fel cum îl văzuse luptând pentru pozția lui în haită. Transformarea lui din cățelandru în lup, nesupunerea lui îl costase mulți colți înfipți în blană și mult sânge prelingându-se pe ea. Era greu să te apropii de el fără să își arate colții și cel mai mult timp și-l petrecea singur, la marginea haitei și doar când aceasta pleca la vânătoare, își lua locul în fruntea ei, în spatele perechii dominante, părinții lui.

Păși înspre el, încet și precaut, cu grijă și atenție la cea mai mică mișcare. Botul ei aproape că îi atinse blana însângerată, când el țâșni ca un arc. Mușcătura a fost scurtă și adâncă. Un gest reflex.

Nu o auzise. Dormea profund. Mușchii îi tresăreau din când în când instinctiv. Răpus de oboseală, somnul îl coborâse în cele mai adânci pivnițe ale lui. Nu îi simțise mirosul și niciun zgomot nu anunțase venirea ei. Botul îi rămăsese în blană, aproape de rana pe care și-o îngrijise și ceea ce a simțit a fost doar răsuflarea ei atât de aproape.

Mușcase instinctiv, fără să știe ce mușca, unde mușca, dacă făcea bine sau rău. Se apărase. Instictul său primar de supraviețuire… După mușcătură, sări într-o parte lătrând furios și mârâind amenințător. Era cu spatele la zid. Vizuina caldă și uscată se transformase, dintr-o dată, într-o capcană a cărei singură ieșire era aceea în care stătea ea. După un moment de uluială, o recunoscu și, cu toate astea, sentimentul era unul singur: pericol. O știa de când se născuse și își petrecuseră mult timp jucându-se împreună până ce mama lui l-a alungat. După 6 săptămâni de la naștere nu mai putea bea laptele ei și, dintr-o dată, relația cu ea s-a schimbat. Trebuia să se descurce singur. A început să mănânce carne, să plece din ce în ce mai departe de vizuină, să iasă cu haita, să îi vadă la vânătoare tot mai departe de ai lui, tot mai singur. Ea i-a fost alături multă vreme. Martori ai schimăbrilor unul altuia, martori ai îndepărtării și ai însingurării.

Nu avusese de gând să îl ucidă, dimpotrivă, instinctul ei matern o îndrumase să se apropie, vruse să îi lingă rana, să îl îngrijească, să îl ajute, să protejeze, dar el o mușcase. Toate acele amintiri frumoase, toată încrederea și zbenguiala de altă dată au îndemnat-o să aibă curaj, să facă un pas, să uite de amenințare, de sânge, de rană, de pericol.

Stăteau unul în fața celuilalt, lătrând și mârâind furioși unul la altul. El, cu durerea împușcăturii, ea, cu durerea mușcăturii lui. Tot ce fusese între ei dispăruse și frica ștersese orice amintire. Erau doar doi dușmani, două fiare dispuse să lupte și, dintr-o dată, toată viața lor trăită împreună nu mai însemna nimic și singurul lor instinct era supraviețuirea – lupta.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.