Prima data se auzi tunetul, apoi simții arsura. Lupta trebuia abandonată. A înțeles că nu ta câinilor care îl înconjuraseră și o zbughi la fugă pe lângă câinele cel mic. L-a doborât cu pieptul lui puternic, iar cățelul, care de obicei mână oile, s-a rostogolit de câteve ori. Mai auzii o bubuitură, dar de data asta glonțul nu îl mai nimeri, ci doar dădu impuls fugii. Scăpase.
În noaptea senină de început de martie alerga mânat de un singur impuls: să scape. Urechile erau lasate pe cap, iar părul i se strânsese cumva pe corp la fel cum strângi pe lângă tine o pelerina de ploaie într-o zi mohorâtă. Picioarele semănau cu un dispozitiv de măsurat pământul, care se întindeau și se retrăgeau cu o viteză uluitoare, aceeași distanță, același ritm ca un metronom. Picioarele lui atingeau puțin pământul, dând impresia de plutire – plutirea suliței aruncate în aer.
Pământul era moale și pe ici pe colo mai erau pete mici de zăpadă. Apa și noroiul săreu în jurul lui, udându-l, murdărindu-l, făcând din el, mai mult decât era: o bestie.
Câinii nu au avut nicio șansă să îl prindă. Cei mari s-au oprit în bețele legate de gâturile lor, iar câinele cel mic era prea buimăcit pentru o urmărire. Nu se mai auzea nici măcar lătratul lor, atât de puternic și atât de înspăimântător pentru cei neobișnuiți cu el. Nu se mai auzea nici un tunet și nu a mai simțit nimic. Oricum, nu mai simțea nimic. Se transformase dintr-o mașină de ucis, într-o mașină de alergat. Era un robot. Cu simțurile întinse la maxim, alerga. Nu mai simțea nici măcar arsura și nici nu mai putea să se gândească la ea. Trebuia să alerge. Alergarea era singura lui scăpare, singurul mod în care se putea pune la adăpost. Trecea parcă printr-un tunel în care nimeni nu îl putea vedea, nimeni nu îl putea atinge. Fuga era o vrajă, o altă lume, în care evadase de fiecare dată când sorții îi fuseseră atât de potrivnici, încât nu mai avea nicio șansă de victorie.
Cățeii mâncau ultimii și, după ce a mai crescut, fuga cu bucata de carne în gură era cel mai indicat lucru de făcut atunci când masculul alfa simțea că e furat. Fugea apoi și de frații lui, care râvneau la bucata de carne șterpelită de el și, nu de puține ori, era el împortiva lor. A fugit și când a mai crescut și a fost înfrânt în prima lui luptă pentru haită. A fugit și a scăpat. A trăit o vreme singur, fugind de pe un teren pe altul, ferindu-se de haitele stăpâne și căutând în permanență prada. A învățat de unul singur să vânzeze și asta i-a folosit. A simțit-o foarte bine când a rămas cu picioarele bine înfipte în pământ după lupta câștigată pentru prima lui haită.
Alerga. Nu știa unde se află, pe teritoriul cărei haite, ce lider își conducea haita la vânătoare pe aceste tărâmuri. Nici măcar nu mai conta. Auzise tunetul de multe ori, dar nicodată arsura nu îl ajunsese din urmă. Era pentru prima dată când simțea atâta frică. Puterea omului era fără măsură. Nu îl speriase nici colții înfipți în blana sa atunci când, după ce ucisese prada, rănit, încercase să rămână masculul alfa. Știuse că poate răzbi, că poate fugi din fața foștilor tovarăși, care îi voiau locul. Învățase să nu se încreadă în nimeni, doar puterile și deprinderile căpătate în luptă îl puteau salva. În lumea sa nu exista milă, nici pentru pradă, nici pentru confrați. Era totul sau nimic, puteai prinde prada sau muri de foame, puteai trăi sau puteai muri și nimănui nu-i păsa. Era o chestiune firească, era mersul de zi cu zi a vieții, așa era viața, așa învățase el să trăiască. În lumea lupilor nu existau sentimente. Nici nu ar avea ce face cu ele. Gândiți-vă la un lup sentimental: e o caricatură; nici măcar în desenele animate, lupii nu sunt sentimentali.
Acum era altceva, dușmanul era peste puterile sale și, deși îl sfidase de atâtea ori, deși îl furase și îl prădase cu mare măiestrie, de data asta nu scăpase nepedepsit. Undeva, în străfundurile lui de lup știa că va veni momentul, că toate pe lumea aceasta au un sfârșit, însă niciodată când a atacat nu s-a gândit la asta, făcea parte din viață, din lucrurile firești ale lumii înconjurătoare.
După un timp, înceta să mai alerge, dar continua să meargă. Dacă totul până acum funcționase perfect, acum inima o luase ea la goană, bătând cu putere. Plămânii încercau să absoarbă tot aerul din lume și tot corpul începu să îi tremure. Simțea și rana lăsata de glonț. Trebuia să se oprească, trebuia să își îngrijească undeva rana. NU putea cere ajutor. Cine i l-ar fi dat? În lumea lui, singuratatea era singura formă de supraviețuire.
Instinctul îl dusese spre o vizuină. Era uscată și ferită de vânt, iar respirația sa începea să încălzească adăpostul. Își întoarse capul spre șold și începu să își lingă rana care sângera. Își lingea rana, un medicament natural autoadministrat. Trecuse mult timp de când lupoaica, mama lui, îl linsese – era doar un pui. Încet, încet a început să își poarte singur de grijă, să își caute singur prada, să își lingă rănile după bătălii. În lumea lui, trăiai singur. Haita? O adunătura de lupi flămânzi de hrana si de putere. Cel puțin aici nu era în pericol, nu un pericol iminent, iar el știa că trebuie să profite de orice moment pentru a-și reveni, pentru a printe puteri și a lupta. Își îngrijea rana fără grabă, cu minuțiozitate, așa cum învățase și cum instinctul îi spunea să facă. Își trăia clipa de liniște împăcat cu durerea provocată de rană și cu instinctul treaz de a merge mai departe – mai departe.
No Comments