Psihologie

Zborul

16/06/2019

               “Privind soarele in fata”, cartea lui Yalom a fost primul gand care mi-a venit in minte cand m-am apucat sa scriu acest articol. Un proverb stravechi spune ca soarele si moartea nu pot fi privite in fata si totusi Yalom a incercat.

               Sa privesti in fata moartea nu e usor pentru ca ea ameninta direct si ireversibil unul dintre lucrurile cele mai de pret ale oamenilor, viata. E dureros, sentimentul ca ni se apropie sfarsitul, ca vom pasi dincolo fara sa stim daca dincolo exista un loc in care sa punem piciorul sau e doar un hau.

               Una dintre schemele cognitive despre care vorbeste Young in “Cum sa iti reinventezi viata” e vulnerabilitatea la boala. Un complex sistem de cognitii dezadaptative care ne fac sa ne simtim vulnerabili la boala, o amenintare uriasa care ne pune in pericol insasi existenta, viata.

               Amenintarea este uriasa, este despre viata noastra, cum sa nu ne preocupe asta, cum sa nu ii dam atentie, cum sa nu ne pese. In psihologie se numeste metacognitie, ganduri despre ganduri. Sa ma ingrijorez la semnele aparitiei bolii e ceva normal, fac bine ingrijorandu-ma, as fi nebun, iresponsabil sa nu o fac. Chiar si atunci cand medicii imi spun ca nu am nimic totusi trebuie sa fie ceva … ascuns, ceva ce ei nu pot, nu stiu sa descopere si atunci incepi sa investighezi si mai mult, sa schimbi medicii, sa schimbi laboratoarele poate totusi totusi “iti gasesc ceva”. Pe masura ce se inmultesc rezultatele negative, pe masura ce medici mai buni iti spun ca fiziologic, biologic nu ai nimic frica ta creste in loc sa scada. Daca e o boala rara, daca e ceva nemaintalnit. Sunt niste incompetenti, medicii astia sunt niste incompetenti si exact pe tine s-au gasit sa nu poata sa puna un diagnostic. Ii urasti si iti vine sa fugi, sa te ascunzi de toti si de toate, te simti neajutorat, neinteles, pe marginea prapastiei.

Cum e posibil asa ceva? Cum e posibil sa nu iti gasesasca nimic , doar tu le-ai spus toate simtomele. Ai momente in care abia poti respira si inima o ia la goana ca un cal naravas in galop zvarlind din copite nervos, simti ca iti pierzi mintile, trupul si mainile sunt cuprinse de tremur, simti ca ametesti  si ca moartea, da, moartea e la doar cativa centimetrii de tine daca ai intinde mana ai putea sa o atingi si ei iti spun ca nu ai nimic, e doar un atac de panica.

Cum e posibil asa ceva? Le-ai spus ca ai momente in care te sufoci, ca nu mai ai aer, ca simti ca plamanii tai se vor opri, nu se vor mai deschide pentru inca o gura de aer sau ca daca chiar se vor deschide aerul nu va fi destul.

Boala asta te inspaimanta si atunci cumperi asigurari medicale care sa te ajute doar ca ele mai mult te vor incurca. Poti sa iti faci gratuit un tomograf si atunci de ce sa nu il faci, poti sa faci tot felul de analize si atunci, daca tot sunt gratuie de ce sa nu le faci. Te afunzi incet, incet intr-o mlastina care te trage din ce in ce mai jos. Iti secatuiesti viata umbland pe la doctori si laboratoare. Iti petreci noptile macinat de ganduri si presupuneri

Vulnerabilitatea la boala are cauza principala anxietatea. Frica ca se poate intampla ceva, ca lucurile iti vor scapa de sub control si ca viata chiar ea viata, ti se scurge printre degete.

Ai avut poate un parinte bolnav de care a trebuit sa ai grija, ai avut poate un parinte care avea chiar el aceasta vulnerabilitate si ai invat-o de la el. Poate ai fost bolnav cand erai mic si ai invatat ca pentru intreg restul vietii tale, boala te va pandi de acolo de dupa colt, pregatita sa iti vina de hac.

Daca corpul tau trage un semnal de alarma du-te la medic. Daca ai palpitatii, daca simti ca nu poti respira fa-ti un control. Neaparat!!! Daca simptomele se repeta, daca medicii nu iti gasesc nimic atunci include in posibilele cauze vulnerabilitatea la boala. Poti sa incepi sa te gandesti la ea si sa ceri ajutor.

Ce trebuie sa facem? Cu siguranta primul pas care trebuie facut e sa acceptam ca poate avem o schema cognitiva de vulnerabilitate la boala si sa incercam sa o rezolvam. Sa ne identificam fricile si sa nu mai fugim de ele, sa ni le confruntam, sa vedem daca ele sunt reale sau nu, daca sunt atat de amenintatoare pe cat ni se par sau nu. Ce ar mai trebui sa facem este sa acceptam necunoscutul. Sa incercam sa facem  ce a facut Yalom, sa acceptam ca suntem trecatori prin viata, ca mai devreme sau mai tarziu calatoria noastra se va sfarsit, sa facem pace cu asta. Sa invatam ca ceea ce avem cu adevarat e clipa prezenta si sa incercam sa o traim. Sa intelegem ca trecutul e doar o pictura pe un perete, ca viitorul de doar in imaginatia noastra si ca singurul lucru pe care il avem e prezentul. Sa ne bucuram de el.

Pentru mine viata e ca un zbor cu avionul. Daca stau tot timpul si ma gandesc ca o sa ne prabusim, ca dincolo de geamul subtire a avionului sunt -40 de grade si ca nu as putea respira in cazul unei depresurizari atunci as pierde placerea zborului, senzatia ata de placuta de plutire. La fel e si in viata: daca m-as concentra pe ce pot sa patesc, ca ma pot imbolnavi, ca da, la un moment dat voi muri, voi pierde placerea de a-mi trai viata si e o senzatie mult prea placuta mie pentru a o lasa sa treaca pe langa mine.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.