Lumea vazuta prin ochii mei

Camera obscură

16/12/2019

            Aveam 16 ani când m-am apucat să fac poze. Pe vremea aceea, aparatul meu de fotografiat, SMENA, era tare simplu. Principiul era de expunere pe un film fotosensibil. Acesta se developa și apoi, într-o cameră obscură, făceam manual pozele. Această cameră era o mică baie, căreia îi acopeream cu mare grijă fereastra și geamul de la ușă, în dorința mea de a obține întuneric complet. Orice fir de lumină care se strecura în cameră putea să-mi compromită pozele.

            Camera obscură era o provocare pentru mine. Oricât de mult mă străduiam să obțin întunericul perfect, nu reușeam. Atunci când intram, mi se părea că întunericul era total și că nici un fir de lumină nu va pătrunde, dar, după câteva ședințe deja, știam că nu e așa, știam că nu pot obține bezna de care aveam nevoie. Pe măsură ce ochiul mi se obișnuia cu întunericul, începeam să observ că pe lângă rama geamului, prin pătura cea mai groasă din casă, firicelele de lumină își făceau loc. La început, am crezut că toată munca mea se va duce pe apa Sâmbetei din pricina lor, dar pe urmă am început să le accept, să știu că sunt acolo și că întunericul complet nu îl voi putea realiza vreodată.

            Singurătatea e o cameră obscură, în care ne stăm- câteodată. E o cameră virtuală, în care ne aflăm când suntem acasă, la muncă, în societate, doar că uneori e înfricoșător să o acceptăm. Întunericul din ea e de nesuportat și atunci, pentru că nu putem duce sentimentul, închidem ochii speriați fără să le dăm șansa de a se acomoda cu întunericul, fără a avea timpul necesar să vedem firicelele de lumină, care se strecoară prin pătură, pe la marginea gemului. Îngroziți de ea, uităm că ușa e într-adevăr închisă, dar cheia e la noi și putem oricând să o deschidem și să ieșim la lumină. Doar că, poate, chiar lumina e cea care ne sperie.

            Singurătate în doi. Ani și ani de zile, decenii, unul după altul stai într-o relație, în care ești singur, nu-l vezi pe cel de lângă tine, el nu te vede pe tine. Sunteți, astfel, doi oameni într-o cameră obscură, speriați de întunericul inițial, cu ochii închiși bâjbânind prin beznă. E dureros să deschizi ochii și să vezi că ești singur. Mai bine îi ții închiși și spui că nu are niciun rost să îi deschizi. Refuzi să ai ocazia de a vedea. Într-o cameră obscură, întunericul nu e niciodată perfect. Trebuie doar să ai curajul să fii pregătit să vezi ceea ce te înconjoară.

            Muncim mult, 12 ore pe zi, mergem în delegații, suntem ocupați, stăm pe canapea și ne uităm ca doi străini la un film bun, după care mergem la culcare. Nu vrem să știm cum ne-a fost ziua, nu suntem interesați de cea a partenerului, ne ținem departe de ce simțim sau de ce simte partenerul nostru. Ne facem case mari, ne luăm mașini scumpe, trăim pentru ele, trăim pentru copii, dar uităm să trăim pentru noi.

            De ce am vrea să aflăm cum ne e viața? De ce am vrea să ne uităm la noi cum trăim? Nu doar că e dureros, ci poate atunci când firele de lumină ne vor dezvălui lumea din jur, va trebui să facem și ordine, iar asta e extraordinar de greu. E mai bună rutina, e mai ușor să spunem „Așa e viața!” decât să pui mâna și să schimbi. „La vârsta mea?” Aceste replici sunt doar paturi puse la geam, în speranța că lumina nu va intra.

            Lucrurile se schimbă atunci când ne acceptăm singurătatea, când decidem să deschidem ochii și să rămânem acolo, în camera obscură, fără să ne speriem, să stăm în întunericul greu, având încredere că vom zări firicelele de lumină și că ne vom adapta la ele. Trebuie să simțim liniștea aceea dată de alegerea de a rămâne acolo, de faptul că știm că întunericul nu are cum să-ți facă rău; frica da, întunericul nu. Cheia de la ușa rece e în mâna noastră. Simțim , astfel, siguranța că dincolo de ea se întinde tot universul, dar că acum ne dorim să stăm aici pentru a vedea întunericul în care am intrat.

            Singuratea e o alegere, în care ne putem simți închiși, prizionieri cu cheia în mână. Poate să ne sperie și să avem sentimentul că nu se va sfârși niciodată, putem să alergăm și să ne izbim de pereți și să nu reușim să deschidem ușa, deși cheia e cea bună, cea care se potrivește. Sau putem accepta singurătatea, iar când ochii noștri vor vedea ceea ce e de văzut, putem alege să facem ordine. Dacă nu reușim, ne putem strânge lucrurile și plecăm, împăcați cu noi înșine, cu viața noastră.

            Timpul petrecut de mine în camera obscură e de neuitat. Hârtia albă, pe care se prindea conturul pozei când o cufundam cu penseta în revelator, era ceva mistic. Un zâmbet larg mi-a răsărit acum pe față și nările mi s-au umplut din nou de mirosul acelei încăperi. Eram un magician al propriei mel-e vieți.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.