Psihologie

Bărbatul ideal

19/01/2019

Atunci când vine vorba de bărbatul ideal, multe femei știu să îl definească. Bărbatul ideal ar trebui să știe să mă iubească, să fie afectuos, tandru și atent. Ar trebui să îmi fie loial, să pot avea încredere în el. Să fie lângă mine atunci când am nevoie de el, să pot plânge în brațele lui și să știu că brațele lui înseamnă acasă întotdeauna pentru mine.

Ce e interesant, că puține dintre femei se uită la bărbatul din viața lor prin această lentilă, iar exercițiul de a privi prin ea dezvăluie, de cele mai multe ori, o personalitate diferită de ceea ce spun femeile că vreau.

Se întâmplă același lucru și bărbaților și noi, domnilor, dacă am privi prin acea lentilă, s-ar putea să vedem lucruri care să ne uimească și persoanele cu care vorbesc pe această temă rămân mereu surpinse de diferențe.

Cum se face că ai suferit, femeie, în copilărie, din cauza unui tată bețiv și îți juri că nu îți vei alege niciodată un soț ca tatăl tău, dar te trezești, la câțiva ani după căsătorie, că indigoul tatălui tău e căzut în fața ușii de la intrare și nu poate să intre de băut ce e? Cum se întâmplă, femeie, că îți dorești ca soțul tău să te țină seara în brațe în fața șemineului, să îți pregătescă o baie cu petale de trandafiri și sare de mare, frumos mirositoare, doar că soțul tău are adunat în suflet tot frigul Polului Nord?

De ce se întâmplă toate astea, de ce o așa mare prăpastie între ceea ce ne dorim și ceea ce avem? Doi oameni, Harville Hendrix și Helen Lakelly Hunt, soț și soție, învățând din propria căsnicie, dar și punând împreună mai multe teorii semnificative din psihologie, au creat o nouă teorie: IMAGO.

Ce spun acești doi oameni este că ne alegem partenerul de viață asemănător cu părintele care ne-a rănit cel mai rău în copilărie. De ce? Destul de simplu. Dacă unul dintre părinții unui copil este bun cu el, atent la nevoile lui, răspunde nevoilor lui, suportiv, oferind siguranță și încredere, iar celălalt este critic, egoist și nu îi pasă câtuși de puțin de nevoile copilului, ghiciți către cine se va întrepta iubirea copilului!? Răspunsul este: către al doilea: către părintele punitiv. Atunci când un copil îți spune „Te iubesc!”, el, de fapt, îți spune: „Am nevoie de tine. Fără tine nu pot să supraviețuiesc”. Copii sunt dependenți de părinți. Dacă copii simt că pierd iubirea părinților, privesc acest lucru ca pe un pericol de viatță și de moarte. Supraviețuirea lor depinde de această iubire și vor face totul să o primească, se vor adapta în acele moduri și situații în care vor fi cel mai acceptabili pentru părinți. Dacă părintele este bun, copilul nu simte că îi pierde iubirea și nu se agață de el, relația e sigură, acel părinte îi va asigura nevoile de supraviețuire, în schimb celălalt părinte s-ar putea să îl părăsească, punându-i în pericol existența.

Așa învățăm noi iubirea în coplărie. Vom transfera întreaga poveste în viața noastră de adulți atunci când vom numi iubirea dependență de o persoana cu valențe paterne, vom cere pentru noi tot cee e bine și nu vom fi atenți la nevoile partenerului, la fel ca un copil de 3 ani care vrea pentru el întreaga cutie de ciocolată.

Ne vom alege un partener bețiv și vom spera că se va schimba, ca vom avea puterea să îl schimbăm și că, până la urmă, ne va iubi. Fără să conștientizăm, căutăm, de fapt, iubirea de care nu am avut parte în copilărie, de care nu am avut parte, practic, niciodată, în viață.

Dacă nu știm aceste lucruri, dacă cineva nu ne ajută să înțelegem și să schimbăm, vom trăi viața părinților noștri. Va fi la indigo, nu va aveea aceeași culoare, dar va avea aceleași forme, aceleași urcușuri și coborâșuri, de parcă o mână nevăzută ne poartă legați la ochi prin labirintul propriei vieți.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.