Rușinea e o emoție. E legat de ceva ce am făcut greșit și de consecințele faptului că am greșit. Din perspectiva evolutionistă rușinea ne-a ajutat să ne reglăm comportamentul greșit pentru că altfel eram excluși din grup. În vremuri nu foarte îndepărtate să fi exclus dintr-un grup însemna o amenințare a vieții tale și de aceea mulți oameni evitau să facă lucruri greșite. Dacă vinovăție înseamnă am făcut ceva rău, rușinea înseamnă eu sunt o persoana rea.
Rușinea are o componentă adaptativă sanatoasa. Dacă rușinea este acceptata ca emoție și nu este exploatată, rușinea poate fi de folos însă dacă cei din jurul nostru o accentuează, o folosesc ea poate avea efecte grave asupra psihicului uman. Rușinea poate deveni un abuz..
Rușinea apare în relațiile interpersonale și forma sa dezadaptativă, cea abuzivă poate să provină din mai multe surse. Critica, ironia și sarcasmul sunt forme ale abuzului care pot induce pentru cel criticat că este inadecvat, că nu este destul de bun, că este ceva greșit la el iar acest lucru îl va face să se retragă. Umilirea unei persoane îi arată acesteia cât de jos o considerăm, cât de lipsită de valoare e și atunci acesteia i se face rușine. Nu sunt demn să fiu în această relație, în această poziție își va spune și va încerca fie să treacă nevăzut fie la un moment dat să se răzbune izbucnind în furie. Lipsa compasiunii este o altă cauza a rușinii. Poate nu sunt demn de compasiune își va spune cel lipsit de ea, poate nimănui nu îi pasă de mine pentru că sunt un om rău și merit sa fiu tratat așa
Studii recente au arătat ca sunt două instituții sociale care folosesc rușinea ca o formă de abuz pentru a obține comportamentele dorite. Acestea sunt școala și biserica.
La cele mai multe școli copii sunt rușinați în fața clasei pentru comportamente neadecvate fără ca profesorii să se întrebe care este cauza acelor comportamente. Comparația este folosită ca o forma de motivare nu e altceva decat un abuz asupra copilului. Dacă compari rezultatele copilului tău cu cele ale unui coleg de-a lui nu îl ajuți. S-ar putea într-adevăr să supracompenseze la un moment dat prin rezultate dar prețul plătit va fi mult prea mare. Motivarea prin rușinare e o metodă des întâlnită atât în rândul profesorilor cât și a părinților chiar și în zilele noastre. Un alt studiu din Statele Unite, făcut pe jucătorii de fotbal american a arătat ca acei dintre ei care raportau un grad ridicat de rușine jucau extrem de sigur, nu își asumă riscuri ceea ce ducea la un rezultat mediocru al echipei. Frica de greșeală duce la scaderea performantei.
În urmă cu câteva săptămâni o înaltă față bisericească spunea că femeile nu pot să ia apă sfințită în „perioada neputinței lunare” . Femeii trebuie să îi fie rușine, să se simtă imperfectă și să fie pedepsită pentru biologia ei. În multe alte privințe femeia e tratată de biserică ca o ființă inferioară. În cartea sa ” Frica la copii” Betsy de Thierry spunea ca cel mai rapid mod de a obține un comportament dorit de la cineva este prin frică sau rușine.
Cum scăpăm de rușine? Complicat. În primul rând trebuie să recunoaștem că ne e rușine. Unul dintre stilurile noastre de coping cel mai des intalnit este să spunem că nu ne e rușine. Ne e rușine să ne fie rușine și atunci o negăm crezând astfel (greșit) că am scăpat de ea. Rușinea trebuie recunoscută și trebuie să facem o distincție între forma ei adaptativă și cea dezadaptativă.
Spunem că rușinea ia o formă dezadaptativă atunci când: suntem autocritici, lipsiți de autocompasiune, suntem furioși pe noi înșine, credem despre noi că nu suntem destui de buni, suferim de sindromul impostorului, ne simțim lipsiți de valoare, că nu putem face față emoției de rușine, ne afectează creativitatea și încrederea în noi, ne e frica de eșec și de expunere, ne deconectăm emoțional de ceilalți și cateodata experimentam trăiri somatice în rușine.
Este posibil ca aceste moduri de manifestare ale rușini să le fi experimentat în copilărie sau să fi trăit mai târziu experiențe extrem de puternice care să ne ducă în rușinea dezadaptativă.
Pentru a depăși forma dezadaptativă a rușinii trebuie să o acceptăm ca emoție. Să recunoaștem sursa modului dezadaptativ, și să reușim să o exprimăm: îmi e rușine. Normalizarea rușinii e esențială. Toți experimentăm această emoție, trebuie să ne acceptăm pe noi ca ființe imperfecte, care greșesc si să nu mai corelăm greșeală cu pedeapsa ci cu acceptarea și angajamentul de a remedia și a îmi îmbunătății comportamentul. În exprimarea rușinii e important să păstrăm contactul vizual cu cel căruia i-am greșit. Dacă această persoană este partenerul nostru atinge-i mâna atunci când îi spui despre rușinea ta.
E important să lucrezi la schema ta cognitivă de deficiență, să depășești sindromul impostorului să îți accepți imperfecțiunea dar să îți recunosti și calitățile.
Să intri în pamant de rușine nu e o soluție, nu îți rezolvă problemele, ce trebuie mai degrabă să faci este sa te întorci la tine, să schimbi ce poți schimba și să accepți lucrurile care nu pot fi schimbate.
No Comments