Lumea vazuta prin ochii mei

Dimineață de Crăciun

20/12/2018

Atingerea așternutului mi-a dat un fior plăcut. Am încă ochii închiși când mirosul de nou și curat al așternutului îmi umple nările. Mâna ta mă cuprinde într-o îmbrățișare tandră. Te privesc și îmi dau seama că încă dormi. Mă întorc cu grijă și mă uit la ceas. E 10:25 de minute. Mă cuprinde o bucurie nestăpânită.

Perdelele încearcă să ascundă lumina dimineții. Razele de lumină se strecoară pe lângă ele ca niște copii neastâmpărați, lăsând camera într-un semi întuneric plăcut. Tabloul de pe perete îmi aduce aminte de zilele de vară, acum în Ziua de Crăciun.

Mă strecor încet de sub așternut și mâna ta rămâne întinsă pe locul unde ar fi trebuit să fiu eu. Zâmbești și, pentru o clipă, am crezut că te-am trezit. Stau nemișcat ca un hoț prins asupra faptului, în așteptarea verdictului. Dormi. Trag pijamaua pe mine și pășesc în vârful picioarelor până la ușă. Fiecare pas al meu e o întrecere sportivă pe care trebuie să o câștig, fiecare apăsare a podelei e o operă de artă pentru a păstra neclintită liniștea, pentru a nu te trezi. Ușa e prietena mea. Se deschide fără niciun zgomot, iar eu mă strecor ca o umbră afară din cameră.

Odată ajuns pe hol, stau nemișcat preț de câteva secunde. Mirosul bradului din camera de zi a ajuns până aici. Încerc să aud un zgomot, care ar putea trăda pe cineva treaz în casă. E liniște deplină. Mă îndrept spre camera de zi. Nu e nimeni. Rasuflu ușurat. Copiii s-au culcat mult după noi, bucuroși de atmosfera serii de Ajun și de cadouri. Peste tot sunt semne ale războiului plăcerilor de aseară. Farfurii și pahare, firimituri de prăjitură, bucăți din ambalajele de la cadouri.

Lângă perete e bradul. Pare decupat din reviste. În dreapta lui e biroul și scaunul frumos din lemn, pe care s-a odihnit aseară Moșul. Încă un an în care ne-a scăpat! În șemineu se mai pot vedea scântei ale jarului și mă întreb, ca de fiecare dată: pe unde o fi intrat Moșul și, tot ca de fiecare dată, renunț la a mai cerceta. Ce contează pe unde vine? Important e că vine și că nu ne ocolește în niciun an. Curios! Auzisem că la alte case, Moș Crăciun încetează să mai aducă daruri după ce copii au crescut și asta mi se pare tare trist! Am mai auzit că pentru a se păcali, uni oameni se îmbracă ei în Moș Crăciun, dar e atât de trist! Poate că ei nu mai cred și poate ceea ce se spune din bătrâni e adevărat: că dacă nu mai crezi în el, Moșul nu va mai veni. Noi am crezut mereu în el și el ne-a vizitat în fiecare an, ne-a adus cadouri, ne-a adus bradul și, poate cel mai important, a aruncat, la plecare, un pumn de pulbere de stele, lăsând în casă magia – magia zilelelor de Crăciun.

Mă întorc și fac stânga în bucătarie. Pe plită, oala de lut în care sunt sarmalele îmi face cu ochiul. E mereu pusă pe șotii ca o bunică veselă de la țară. De fiecare dată când o văd, mă îmbie: „Hai, ia una!”. Nu resist ispitei. Ridic capacul și privirii mele i se arată raiul. Sarmalele reci stau cuminți, unele peste altele. Întotdeauna mi-au plăcut sarmalele reci, așa, pe stomacul gol; au un gust aparte. Nu mă pot hotărî pe care să o iau. Trebuie să fie una mică, cea mai mică, una microscopică dacă s-ar putea. Am mâncat și azi-noapte și acum să mănânc din nou – nu e bine pentru sănătate. Pe de altă parte, cine a murit dintr-o sărmăluță, doar una singură, doar una mică. Doamne, ce bună a fost!

Abia acum reușesc să văd și bucătăria în întregul ei. Ce nu am înțeles niciodată e: de ce se fac chiuvetele așa de mici? Niciodată nu încap în ele câte farfurii ar trebui, iar în dimineața asta, peisajul farfuriilor și pastelul culorilor care le acoperă mă face să îmi pară rău că nu sunt vrăjitor și doar cu o mișcare de baghetă, să pot face toată curățenia din casă. Mă hotărăsc să nu mă ating de ele. De ce să deranjez perfecțiunea așezării lor în chiuvetă? Mai bine le las așa și încerc să mă obișnuiesc cu ideea că sunt acolo. Niciodată nu mi-a plăcut să spăl vasele. Practic, a fost una din muncile de care am fugit toată viața și nici acum, când avem mașină de spălat vase, nu mă prea înghesui la o astfel de activitate. O traumă nerezolvată din copilărie, pe care nu mă grăbesc să o rezolv. Unele lucruri e bine să rămâna așa.

Expresorul de cafea își face datoria. E o mașinărie perfectă. În fiecare dimineață, exact aceeași porție de cafea, același caimac de deasupra, aceeași aromă în aer, aceeași aromă în cană. De obicei, beau cafeaua fără zahăr, doar așa cum o iau de la expresor, dar sunt momente cum e cel din această dimineață în care îmi doresc ceva mai mult. O linguriță de zahăr, puțin lapte și presărată o pulbere de scorțișoară. Le amestec cu grijă, o poțiune a tinereții fără bătrânețe, a vieții fără oboseală, a bucuriei de a trăi. Îmi iau cafeaua și mă apropii de geam. Abia acum obser: afară ninge și mă simt, dintr-o dată, ca și cum aș fi afară, în ninsoare. Mă simt de parcă sunt afară, stând cu picioarele desculțe în zăpadă, cu fulgii căzând peste mine. Mă simt ca și cum aș fi un fulg de zăpadă căzut în curte, alături de milioane de alți fulgi de nea. Mă simt ca făcând parte din natură, din frumusețea ei și, preț de câteva clipe, uit de mine și mă contopesc în acest mister al Universului. Rămân în picioare, fermecat. Parcă ar fi prima oara când aș vedea cum ninge!

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.