La începutul anilor ’90, tatăl meu s-a pensionat. Avea puțin peste 50 de ani. Ultima lui tură de muncă a fos una de noapte. Lucra la fabrica de ciment, Șef de Manevră la linia de îngustă a fabricii. Pentru ultima lui zi – noapte de muncă, mama îi pregătise câte ceva. Era o sacoșă care trebuia să ajungă la el, în Gara Mică din Turda.
Drumul de acasă până la el la muncă mi s-a părut o veșnicie, iar acel pachet, livrarea lui, una dintre cele mai grele munci pe care le-am făcut vreodată. Nu mai știu dacă era toamnă sau primavară, iarnă sau vară, nu mai știu, practic, mare lucru din acel drum; singurele lucruri pe care mi le amintesc sunt sentimentele din acea seară.
Sentimentele de atunci nu le voi uita niciodată. „Tata se pensionează!”. Atât puteam la acea vreme să spun, incercand sa imi reprim sentimentele care ma napadeau. Pe masură ce mă apropiam de locul lui de muncă, eram tot mai emoționat. Tata se pensionează, iar restul gândurilor le-am putut exprima doar acum; atunci au fost doar trăiri pe care nu le-am putut împărtăși cu nimeni.
Faptul că te pensionezi era perceput – de parcă acum nu ar fi – ca o încheiere a vieții, ca o renunțare la bucuriile ei și o acceptare a unui sfârșit nu foarte îndepărtat, iar asta mă durea. Sentimentul că într-o bună zi îl voi pierde pe tata, că într-o bună zi el nu va mai fi, a fost, în acea seară, greu de suportat. Eram după armată, dar și după o copilarie și o adolescență în care relația mea cu tata nu a fost una dintre cele mai fericite.
„Două săbii nu încap în aceeași teacă” spunea „înțeleapta” mamă. „Tu și cu tatăl tău nu ați avut niciodată o relație bună și ați fost mereu ca șoarecele și pisica”, îmi spunea ea, fără a face nimic, fără a mă îndruma în vreun fel către o relație bună cu el și până în acea seară așa îl simțisem – exact cum spusese mama. Era, poate, pentru prima oară în viață când eram empatic cu el, când l-am privit altfel decât ca pe o persoană tolerata de tandemul mamă-fiu. L-am simțit pentru prima dată ca om și m-am gândit, la sentimentele lui, la ce gândea el în acea seară. Dintr-o dată toate lucrurile rele erau uitate. Practic, parcă nici nu existaseră. Era doar iubirea mea pentru el.
Atunci nu am știut, dar acum știu. Acel sentiment, acea iertare pe care acum atât de mult o caut, venise fără ca eu să caut explicații, să încerc să înțeleg sau să merg la terapie. Acel sentiment era unul firesc, era sentimentul de iubire a fiului față de tatăl său, era acea iubire necondiționată și care te face să uiți tot când e vorba de persoana iubită – tatăl tău. Privind acum înapoi, peste ani am realizat acel moment special pe care l-am trăit.
Prea multe povești cu tatăl meu nu am purtat niciodată, cele mai multe le-am avut certându-ne și în acea seară nu am făcut altfel. Am lăsat pachetul pe masă, am spus, bâlbâindu-mă, câteva cuvinte și am plecat. I-am dorit atunci în gând, tatălui meu, tot binele din lume și dacă mă întorc la acel moment, nici măcar nu m-am gândit, era doar un sentiment, o speranță că îi va fi bine, că va fi fericit și că nu mă voi despărți prea curând de el.
Tot peste timp, revenind la acea seară, la proasta mea relație cu tata, îmi dau seama că mama avea dreptate: două săbii nu încap într-o teacă, doar că în relația dintre un fiu și un tată nu așa se pune problema și realizez acum că nici măcar nu ar fi trebuit ca cele două săbii să intre în aceeași teacă. Ele ar fi trebuit să aibă fiecare teaca ei si chiar mai mult mu ar trebui să fie săbii. Tatăl și fiu nu ar trebui să fie du asabii ci doi oameni care se iubesc știu asta și iși dăruiesc asta . Am realizat acum, privind cu emoție spre acea seară, cât de mult mi-aș fi dorit să îi pot spune tatălui meu ce am simțit atunci pentru el și cât de important era el pentru mine. Și mi-aș mai fi dorit ca atunci el să mă ia în brațe, să mă strângă la pieptul lui, să mă sărute pe obraji și să mă țină așa minute în șir fără să ne spunem nimic. Doamne, cât de mult mi-aș fi dorit! Și, Doamne, cât de mult îmi doresc să pot să îi spun acum și el să aibă înțelepciunea să mă asculte!
Când tâmplele îi sunt ninse și anii se adună necruțători în talerul vieții lui, mi-aș dori să retrăiesc acea seară și, dacă asta nu e posibil, mi-aș dori ca într-o zi să mă strângă la pieptul lui, să mă sărute pe obraji și să îmi spună doar atât: „Fiul meu!”
No Comments