„ Cu Ovidiu nu o să vă certați niciodată, îi spunea mama noului nostru vecin. Orice i-ați face, orice i-ați zice, cu el nu aveți cearta; o să aveți în el un vecin bun.”
Au trecut de atunci foarte mulți ani, dar îmi aduc și azi aminte de replica mamei, la fel de bine cum îmi amintesc gândurile care mi‑au trecut atunci fulgerător prin cap: adică așa sunt eu? Poți să îmi faci ce vrei, poți să te comporți cum vrei, pentru că eu nu o să reacționez? Asta a fost o revelație.
Dilema „omului bun” a fost multă vreme una centrală în viața mea. Am crezut zeci de ani că nu sunt un om destul de bun și m-am străduit mereu și mereu să fiu un om și mai bun și parcă niciodată nu era de ajuns. Mereu simțeam, sau erau oameni în viața mea care îmi reaminteau, că nu sunt destul de bun. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, cu zâmbetul pe buze, mi se sugera… „Mai ai de muncit, băiete, nu e așa de ușor să ajungi un om bun, hai… bagă…”, și am „băgat”.
Vorbele mamei mele de atunci parcă au pus un reflector pe viața mea și m-am văzut pentru prima dată într-o lumină în care nu mă privisem niciodată. Am privit atunci bunătatea dintr-o altfel de perspectivă și am înțeles altfel perspectivele oamenilor din jurul meu.
Parcă alergasem toată viața spre a fi un om bun, doar că acea fugă era prin întunericul pe care eu și alții mi-l creasem. Eram aidoma unui șoim cu o cagulă pe ochi, gata de atac, care stă cuminte pe pumnul stăpânului în așteptarea atacului; aidoma unui cal de curse legat la ochi, care aleargă cât îl țin picioarele pentru a câștiga o cursă, încurajat de strigătele de pe margine, fără a ști că de fapt alergam doar eu și că acea cursă nu avea un sfârșit, că acesta putea veni doar odată cu propriul meu sfârșit sau atunci când cei de pe margine se plictiseau să strige. Doar atunci mă opream dezorientat, simțind că ceva nu e în regulă în liniștea care mă înconjura, speriat că nu mai alerg, simțind asta ca o amenințare.
Am început atunci să înțeleg că adusesem acea cursă către perfecționism, că fără să îmi dau seama ajunsesem un om destul de bun, prea bun poate, câteodată.
Perspectiva asta asupra mea m-a speriat și am făcut câțiva pași în spate. Nu am mai răspuns încurajărilor și nici măcar îndemnurilor, nici huiduielilor care au urmat, nici măcar amenințărilor. Mă oprisem în mijlocul drumului, uitându-mă uimit la mine, la drum, la ceea ce mă înconjoară, și mi-a luat ceva timp până să înțeleg.
La un moment dat am luat-o încet pe potecă, am pierdut în urmă corul care mă înconjurase și am încercat să mai alerg. Dintr-o dată viața mea a încetinit și totul a început să prindă culoare. Aveam timp și spațiu să observ și să aleg.
Am învățat atunci că să fii un om bun poate să dăuneze grav sănătății. Incredibil pentru mine a fost că, atunci când am încetat să alerg, cei de pe margine au început să arunce cu pietre, să mă disprețuiască, să mă părăsească, să mă alunge. Dacă nu mai alergam pentru ei, cât și cum voiau ei, atunci nu mai eram bun. Era o chestiune de totul sau nimic, nu exista cale de mijloc; de aceea, câteodată să fii bun cu alții înseamnă să îți faci de fapt rău ție. E un risc să fii un om bun pe care trebuie să ți-l asumi.
Am trăit un sentiment de vinovăție atunci, iar întrebarea dacă sunt un om bun a venit peste mine mai grea decât o avalanșă. Mi-a fost greu și mi-a luat ceva timp să ies de sub ea, să pot să îmi definesc ce e un om bun, să pot să mă definesc din nou ca fiind un om bun.
Trăiesc fiecare zi cu atenția și gândul de a fi un om bun. Să ai grijă de alții, să îți pese de ei, să trăiești în acord cu valorile tale, să fii compasional sunt lucruri esențiale ale vieții mele și sunt importante pentru mine atât timp cât nu uit de mine.
Cât despre relația mea cu vecinul… nu a fost strălucită. Am sfârșit prin a ne respecta reciproc, fără a aștepta vreodată să spună despre mine că sunt un om… bun.