În verandă era sărăcăcios, ca traiul din acea vreme. Pe jos era beton cu mozaic, iar lângă fereastră era o ladiță, o bancă pe care stăteam atunci când luam masa, iar eu, în genunchi, priveam afară pe geam. În curte, unchiul Lănuț punea boii la car.
— Unde merge unchiu’? l-am întrebat pe bunicul meu.
— În Lita de Jos, îmi zice el, după o poiată părăsită. La noi în sat a ars una și sătenii îl ajută să-și refacă găzdușeagul.
Am sărit din fugă în car și am plecat după poiată.
La poalele Munților Apuseni, viața era grea. Pământul, roșiatic în unele părți, era plin de pietre, iar agricultura se făcea cu multă trudă. Oamenii din acele vremuri nu aveau nici pe departe stilul de viață și avantajele zilelor de azi, însă, de fiecare dată când cineva avea un necaz, se ajutau. Când le murea o vită sau un cal, când era o nuntă sau o înmormântare, oamenii se strângeau și puneau mână de la mână ca să se ajute. Știau că, dacă vreodată vor ajunge și ei la greu, satul va fi lângă ei.
Un rol important în acest sens îl avea și Biserica. Preotul, la slujbă, se implica activ în campania de strângere de fonduri. Împreună cu comitetul parohial, mergea prin sat, „sensibilizând” chiar și pe cei mai zgârciți să contribuie la ajutorul celui aflat în necaz – printr-o pildă, printr-o dojană, după caz.
Au trecut mulți ani de atunci și lucrurile s-au schimbat nu doar în sat, ci și în întreaga țară. La țară au apărut tractoare, iar munca nu mai este nici pe departe la fel de grea ca odinioară. Aproape totul se face mecanizat, iar confortul a crescut simțitor. Însă, odată cu aceste câștiguri, am pierdut ceva esențial: grija față de celălalt.
Am uitat să dăm. Centrați pe noi înșine, vrem ca grămada de grâu din mijlocul curții să crească și să crească, fără să ne pese de casa vecinului care a luat foc și nici de soarta lui. Vrem doar să avem din ce în ce mai mult. Nu ne gândim că focul se poate extinde și la noi, că, fiind centrați pe a avea mai mult, ne putem trezi fără nimic.
Nu condamnăm mâna criminală care a pus focul, iar Biserica nu mai e lângă noi să ne ajute la necaz – își face și ea vreo două catedrale. Preotul a devenit om de afaceri și folosește religia, de cele mai multe ori, doar pentru a-și îndeplini scopuri materiale. Până la urmă, fiecare se descurcă cum poate.
Povestea poieții arse e doar un exemplu în care oamenii au dat din ce-au avut. Au împărțit din sărăcia lor cu cel ajuns la necaz. Cum se face că am uitat un lucru atât de valoros? Cum se face că Biserica l-a uitat?
Mă sperie oamenii care se opun ajutorului pentru Ucraina. Stau departe de ei, pentru că știu că, dacă vreodată voi fi flămând, nu-mi vor da o bucată de pâine – așa cum nici acum nu sunt dispuși să împartă din ce are țara noastră cu Ucraina. Oamenii nu pot trăi singuri. Am evoluat trăind în comunități și ajutându-ne. Dacă nu vom continua să facem asta, mai devreme sau mai târziu și casa noastră va lua foc – metaforic sau nu – și poate vom supraviețui ca ființe, dar vom muri ca oameni.
Slavă Ucrainei!