Disprețul este o emoție cu totul aparte față de celelalte. Atunci când disprețuiești pe cineva, nu îi spui că nu e destul de bun, ci faci mult mai mult decât atât. Îi spui că este atât de „stricat” încât doar simpla lui prezență le face rău celorlalți, ție.
Disprețul are și o latură evolutiv-adaptativă. Atunci când simțim dezgust față de ceva, stăm departe de acel lucru, îl ocolim sau îl îndepărtăm radical din viața noastră pentru că ne poate face rău. Mirosul unei mâncări stricate ne face să ne retragem și să o aruncăm cât mai departe posibil, undeva la gunoi, ca să nu mai poată face rău nimănui. Mâncarea stricată pe care am putea să o mâncăm ne poate pune în pericol viața, și de aceea dezgustul ne ține în viață.
Mai simțim dezgust, însă, și față de alimente pe care nu le-am mai mâncat niciodată și a căror textură, miros sau compoziție ne dezgustă și care, poate, sunt extrem de bune și gustoase, doar că unele condiționări ne țin departe de ele.
Într-un fel asemănător este și disprețul față de oameni. Atunci când disprețuim pe cineva, avem percepția, convingerea că celălalt nu doar că e „stricat”, dar și că apropierea de el ne poate dăuna, că ne poate pune într-un pericol uriaș. Și atunci îl respingem, îl alungăm, ne exprimăm vehement și explicit disprețul pentru a-l îndepărta de noi.
Povesteam zilele trecute despre subiect cu un prieten care mi-a făcut o mărturisire. Am fost impresionat de ea și i-am cerut voie să o pomenesc, iar el a fost de acord, atât timp cât nu îi dau numele. Iată ce mi-a povestit:
Aveam vreo 16–17 ani și nu știu în seara aceea de ce ne-am luat cu tata la harță, dar știu că deja nu mă mai putea bate. Mă apăram de el parând loviturile, încercând să îl țin de mâini. Atunci m-a lovit sau m-a împins, nu mai țin minte exact. Știu doar că am căzut și atunci a început să mă lovească cu picioarele. Apoi, văzând că îmi acopăr coastele cu brațele, s-a aruncat asupra mea cu pumnii.
Mama era pe prag și ne urmărea. Până nu a spus replica celebră: „NUMAI SĂ NU ÎL OMORI!”, nici n-o băgasem de seamă. Când am auzit-o, a fost ca un trăsnet pe mine. Am pierdut controlul asupra loviturilor tatălui și am rămas cu fața mamei și vorbele ei până azi.
Tata a profitat și mi-a mai ars câteva, dar m-am regrupat repede. Sub mâinile care îmi acopereau fața și coatele care îmi acopereau coastele, îi auzisem gâfâitul animalic. A dat până nu a mai putut. Când am simțit asta, mi-a ridicat palmele de la față să văd. În momentul acela m-a scuipat.
Mirosul salivei și privirea lui dezgustătoare nu le-am uitat niciodată și, dacă închid ochii și mă concentrez un pic, îi simt și mirosul salivei pe fața mea. Nu am reușit să înțeleg niciodată de unde atâta dezgust față de mine. Am trăit toată viața cu dezgustul și acel scuipat al tatei pe față. Cam asta am reprezentat eu pentru el.
Încurcate sunt căile Domnului și mintea omului. Să ajungi să îți disprețuiești propriul copil, sânge din sângele tău, ființă inocentă dependentă total de tine, care încet-încet se ridică și devine adult, e greu de înțeles, dar din păcate se întâmplă. Traumele prin care a trecut părintele, experiențele din viața lui, durerile și necazurile care l-au năpădit și pe care acum le aruncă asupra copilului sunt explicații pertinente ale acestui comportament, doar că acel copil nu e vinovat cu nimic pentru viața părintelui.
Violența fizică trece, vânătăile se vindecă, iar scuipatul îl speli cu apă. Ce rămâne e emoția, sentimentul de inadecvare existențială în familie, gândul că ești doar un gunoi de care părinții tăi nu au nevoie. Ba mai mult, prezența ta le face rău. Și dacă pentru ei asta e valoarea ta, pentru cei din jurul tău care ar putea fi?
E greu să te întorci acolo, la acele întâmplări, la acele emoții. E greu pentru că e multă suferință pe care un om fără cunoștințe psihologice nu o poate înțelege, nu o poate explica. Și atunci le ocolim, le închidem în cele mai de jos părți ale sufletului nostru, crezând că dacă le vom zăvora cu 99 de lacăte nu vom auzi strigătele lor. Din păcate, ne înșelăm. Și dacă pentru a șterge saliva e nevoie doar de o cană de apă, pentru a șterge urmele lăsate de ea în sufletul tău îți poate lua o viață.