De obicei, monumentele se înalță spre cer ca o tendință de desprindere de problemele pe care le reprezintă, ca un strigăt de ajutor sau ca o revendicare a unor lucruri pentru care am luptat. La „Ground Zero” din New York, lucrurile stau exact pe dos, iar atunci când m-am apropiat de el, de monumentul care simbolizează tragedia de la 9/11, prima dată l-am simțit și abia apoi l-am înțeles.
Pe locul turnurilor gemene se află acum două monumente care nu se ridică spre cer, ci coboară în adâncuri. Pe marginea lor sunt sculptate în marmură numele celor care au murit în acele ore fără a avea o vină, fără discernământ – dacă moartea poate avea unul – și, poate cel mai grav, fără sens.
Dacă te uiți peste parapet, vezi un pătrat în care apa se scurge lin preț de câțiva metri, pentru a cădea din toate părțile într-un puț pătrat al cărui sfârșit simți că nu există.
Cu mâinile sprijinindu-mă inconștient pe parapet, acoperind numele sculptate acolo, am rămas cu răsuflarea tăiată urmărind cum apa „neagră” – de la negrul marmurei – cade în acel hău fără fund și înainte să pot să gândesc ceva, am simțit că toate pierderile vieții mele seamănă cu acel monument, că toate lucrurile pe care le-am pierdut, toți oamenii pe care i-am pierdut într-un fel sau altul alunecă la fel ca acea apă într-un gol infinit.
Simplitatea edificiului și simbolistica lui m-au urmărit de-a lungul anilor care au urmat. Au trecut câțiva ani de când am fost acolo, iar sentimentul acela de cădere, de lipsă de control, de întunecime a pierderii a tot revenit, din păcate, în viața mea.
Multe dintre turnurile clădite în sufletul meu, de mine, de alții, s-au prăbușit, au fost dinamitate, le-am dinamitat eu ca o ultimă formă de control, au făcut implozie, la fel ca turnurile gemene. Și după ce praful s-a risipit și am cărat molozul, am văzut în locul lor acele monumente de la „Ground Zero”, cu marmura lor neagră și cu apa care se prăbușește fără încetare și fără sfârșit într-un hău.
Mi-a fost greu să plec de lângă ele; era locul unde cândva erau lucruri mărețe din mine, sau cel puțin așa credeam, edificii solide pe care le credeam de neatins, de neclintit, intangibile. Mi-a fost greu când s-au dărâmat și când mi-am dat seama că nu voi mai putea pune nimic acolo în locul lor.
A fost surprinzător că americanii nu au încercat reclădirea turnurilor gemene, că nu au făcut altele mai mari și mai frumoase, și mi-a luat ceva timp să înțeleg că sunt locuri unde nu poți pune altceva în loc. Odată ce acolo a fost ceva atât de important, nimic nu-și mai găsește locul acolo, iar reconstrucția nu ar fi altceva decât o minciună, o negare a evidenței, a unor întâmplări pe care, odată produse, nu le mai poți nega.
Mi-a trebuit ceva timp să accept că turnurile mele, mult mai multe și cu siguranță nu gemene, s-au prăbușit. Mi-a trebuit și mai mult timp să înțeleg că nu voi putea să le fac înapoi din moloz și nici să clădesc altceva pe acel loc nu e o soluție. Chiar dacă aș încerca, atunci când m-aș întoarce la ele nu aș reuși să le văd frumusețea, nu m-aș putea minți.
După vizita de la New York, am ales să pun pe locul fiecărui turn un monument ca acela de la Ground Zero și atunci când mă întorc, locul să fie curat, să mă sprijin de parapetul din marmură neagră, să mă uit la numele gravate în ea, ale celor din viața mea care au fost acolo, pentru care construisem acel edificiu, să mă gândesc la ei, la mine, la construcția care fusese odată, să privesc apa cum se prăbușește și să nu îi judec, nici pe ei, nici pe mine, nici lucrurile pe care le-am făcut împreună.
Până la urmă, ce e prăbușit prăbușit rămâne, și ce pot face e doar să mă desprind și să merg mai departe știind că apa va curge mereu în acele monumente, oricât de departe voi merge, că oricând mă voi întoarce acolo va fi ceva dureros și, cu toate astea, să învăț să trăiesc frumos și să mă întorc cât mai puțin cu putință la ale mele Ground Zero.