Filmele pe care le-am trait

Zile (aproape) perfecte

26/01/2025

              E un film prost mi-a spus cineva, atunci când filmul rula la Cinema Victoria, am stat două ore să văd cum un bărbat spală wecee in Tokyo. Nu merită mi-a spus și nu m-am dus. L-am văzut câteva luni mai târziu la TIFF și a fost pentru mine cel mai bun film pe care l-am văzut anul trecut.

              Articolul il scriu după  ce am revăzut filmul. De ce e necesară precizarea? Pentru că prima oară cand l-am văzut m-am lăsat dus de obișnuița derulării unui film. Am asteptat până la sfârsit să inceapă fimul deși el incepuse din prima secundă, așteptam să apară acțunea deși acțiunea incepuse deja și eu nu am avut ochi să o vad decât la sfârșitul filmului, atunci când Nina Simone cântă Feeling Good iar personajul principal iși stăpânește cu greu lacrimile.

              Zile perfecte trebuie văzut dincolo de ecran la fel cum cateodată o carte trebuie citită printre rânduri. Luat la kilogram filmul ne arată un om fericit, impăcat cu el insuși și doar in două scene lacrimile ii inundă fața și atunci despre ce e filmul de fapt: e despre acceptare, despre impăcare cu sine insuși sau despre resemnare? Răspunsul la acestă intrebare e relativ simplu de dat. Imaginează-ți, tu cel care citești aceste rânduri că ești de un an in Japonia, in Tokyo, in locul lui Hirayama, singur spălând toaletele. Cum te-ai simți?

              Pentru mine filmul a fost unul trist, un film despre un om resemnat care incearcă să găsescă bucurii intr-o lume atât de tristă pentru el. Hirayama, un om cu o inteligență și o cultură mult peste medie, care are gusturi alese la muzică la cărți și la ciocolată, un om altruist care dă atât de mult celor din jur și iși oferă lui atât de puțin. Iși dă ultimii bani colegului de muncă și rămâne fără benzină, are grijă de nepoata și de oamenii in suferință și nu are grijă de el, de suferința lui. Resemnarea pentru mine asta și inseamnă, să nu mai faci nimic pentru tine, să te lași să cazi și să te spargi in mii de bucăți. Resemnarea inseamnă nu doar că ție nu iți mai pasă de tine dar nu ii lași nici pe alții să le pese de tine. E un fel de autopedeapsă pe care ți-o aplici poate pentru toată viața.

Multora dintre noi ni s-au intâmplat lucruri grele in viață dar nu ne-am resemnat. Am acceptat fatalitatea dar ne-am ridicat și am mers mai departe. Ce mi se pare foarte trist la Hirayama e că pe el greutatile vieții l-au doborât și nu a mai avut puterea să se ridice. Un om atat de valoros.

Sunt nenumărate scene in film in care e umilit iar el acceptă asta cu zâmbetul pe buze. Cum ar putea altfel? Pentru el, pentru unii oameni zâmbetul, veselia nu e altceva decât modul nostru de a supraviețui, dacă nu am râde, nu am zâmbi lumea noastra s-ar prabuși cu totul … sau cel puțin asta credem.

              Te aștepți la filme la un punct culminant și apoi la o incheiere doar că nu e cazul aici. Când a apărut genericul de final cu distribuția m-am simțit vinovat, am simțit că nu l-am ințeles destul in timpul filmului pe Hirayama și poate de asta am vrut să il și revăd, să pot fi mai mult alături de el, să il strâng in brațe, să il las să plângă in brațele mele.

Sa trăiești singur e supraviețuire. Noi oamenii avem nevoie să aparținem, să iubim și sa fim iubiți, să strângem pe cineva in brațe și să avem un umăr pe care să plângem. Singurătatea e un blestem abătut peste capetele noastre pe care nu il poate desface nici un descântec, nu il putem desface decât noi.

Share pe:

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.