Lumea vazuta prin ochii mei

Unchiul Gligor

12/01/2021

            Unchiul Gligor e fratele tatei. Trăiește în Agriș, un sat mic la poalele munților Apuseni. Acolo s-a născut și acolo și-a trăit întreaga viață. A muncit pământul roșcat pe alocuri, plin de pietre.

            Pe vremea când muncea și la fabrica de ciment de la Turda se trezea la ora 4 dimineața să mergă la muncă pe ora 6. Din Agriș până în Iară, locul de unde lua autobusul spre Turda erau vreo 4 kilometrii. A bătut acel drum pe jos ani și ani la rând indiferent dacă era vreme bună sau rea, dacă era vară sau iarnă. După muncă venea acasă la găsdușag.

            Pe soția lui o chema Viorica. A murit acum 10 ani. Era o femeie pogană cum se zice prin părțile locului. O femeie cu suflet mare care m-a iubit și m-a îngrijit că o mama. O femeie harnică pe care unchiul meu o iubea ca pe ochii din cap.

            Chipul lui senin și zâmbetul de pe față nu te lăsa să vezi greutățile viețîi lui. Unchiul meu a avut greutăți mari în viață. Pe o parte i le știu pe altele sunt sigur că le-a ascuns de mine și de toată lumea din jurul sau. Mă gândesc adesea la ele și mă uit la unchiul meu și mă întreb: cum e posibil ca pe unii oameni viața să îi îngenuncheze, să le sucească sufletele, să îi facă răi și urâcioși iar pe alții greutatiile ii fac mai buni, mai înțelegători, mai calzi. Pur și simplu nu înțeleg.

            Într-o vreme în care ușile multor persoane din viață mea mi-au fost trântite în nas, în care oameni care ar fi trebuit să îmi fie aproape m-au părăsit, m-am temut că și el o să facă la fel. M-am temut că alegerile din viață mea nu vor fi în acord cu el, că mă va judeca, respinge, pedepsi. L-am ocolit o perioadă. Deși până atunci mergem la 3… 4 luni în sat la el nu am mai făcut asta. Nu a fost un act conștient. Pur și simplu am omis să mai merg până într-o zi în care am primit un telefon: “Apoi mă nepoate tu nu mai dai pe la mine? Când îți faci timp să vi la mine la un blid de zama?”. “Vin unchiule.” i-am zis deși în adâncul sufletului meu nu mi-aș fi dorit să fac asta. M-am perpelit câteva zile dar până la urmă mi-am zis că orice ar fi o să pot face față situației și am mers. Unchiul m-a așezat la masă, mi-a umplut blidul de zama, mi-a pus pâinea de casă alături și mi-a zis “No pune-te și mânca!”. Am mâncat. Cu noduri în gât dar am mâncat. După ce mi-am mâncat zama, unchiul meu s-a așezat la masă lângă mine și m-a întrebat: “Ți bine mă nepoate?”, “Da unchiule, mi bine” i-am zis. “No asta-i important, a zis, că restul le rezolvi tu pe toate, că ești bărbat în toată firea, om cu carte și am încredere în ține că le rezolvi tu pe toate.”. Mi s-au inmuiat picioarele. Nu tu critică, nu tu respingere, nu tu încălcarea cutumelor seculare, nimic din ce mă așteptasem eu. Unchiul meu mă acceptă, îmi acceptă alegerile chiar dacă poate nu erau în accord cu valorile lui și  nu doar că mi le acceptă dar avea și încredere în mine că îmi voi rezolva toate problemele din viață.

            Am început să merg pe la unchiul meu mai des. Odată la două săptămâni, la trei. În fiecare ajun al Crăciunului mergeam la el, inchinam un pahar de jinars, ziceam un “Doamne ajută”, mâncăm câteva sarmale și primeam pupi (niște colăcei mici pe care în primesc colindători). Devenise un ritual. Niciodată unchiul Gligor nu mă întreba de ce nu stau mai mult, nici de Crăciun, nici când mergeam la el doar așa în vizită. Am trăit situațîi în care mi s-a reproșat de către alte persoane “Apoi dacă numa după atâta ai venit, nu știu după ce ai mai venit. Apoi dacă numa atâta stai mai bine stăteai la ține la Cluj. Apoi ai făcut mai mult pe drum decât stai la mine.”. Unchiul meu nu mi-a spus niciodata astfel de vorbe. Îi era destul cât puteam să dau și îmi mulțumea pentru vizită. De puține ori mi-a cerut lucruri. A făcut-o doar atunci când nu s-a putut descurca. Mi-a cerut explicit, fără ocolișuri și m-a întrebat dacă pot sau nu să îl ajut. Dacă nu puteam nu era nici o problema.

            Când mergeam la el îmi dădea de mâncare. Mâncarea făcută de el, deliciul meu de acum 10, 15 ani nu mai era așa de atractivă de când în meniul meu își făcuseră locul avocado și baby carrots. Mâncam doar așa cât să nu îl refuz, motivam că am mâncat acasă. Într-o zi unchiul meu mi-a dat și ceva prăjituri și am preferat prăjiturile în locul mâncării. De atunci când merg în sat unchiul meu are pregatitie pentru mine prăjituri. Niciodată nu mi-a zis : “No uită eu am făcut de mâncare, m-am pregătit pentru ține și tu nu mănânci! Acum de când stai la Cluj mâncarea noastră nu e mai bună, te-ai domnit. Bine că altădată îți plăcea ce mancai dar acum nu îți mai place”.

            Nu s-a simțit niciodată respins, nciodata nu m-am simțit judecat din contra, m-am simțit acceptat . Am simțit că cineva e atent la nevoile mele, le vede, le respectă fără să le judece, fără să încerce să mă îndrepte pe un drum care era al lui nu al meu, încerca tot ce știa el să facă pentru că să îmi fie bine și aici nu vorbesc de bani sau vacanțe nici de bmw-ul din fundul curțîi.

            Unchiul Glogor nu mi-a fost doar un unchi, mi-a fost mult mai mult decât atât și dacă până acum câțiva ani credeam că pentru a fi un părinte bun trebuie neapărat, dar neapărat să faci cursuri de parenting el m-a învățat că nu e nevoie de așa ceva. Am trăit cu el experiență unei relațîi deosebite pentru care îl iubesc și îi sunt recunoscător.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.