Când întâmplarea e prea grea, punem între ea și noi un perete de sticlă, ca un mod de a ne proteja. Evenimentul neplăcut va fi acolo tot restul vieții, dar pentru că e mult prea greu de dus, trebuie să găsim o soluție; altfel, simțim că vom muri, că viața noastră se va sfârși atunci.
Când evenimentul traumatic nu poate fi negat, un perete de sticlă e soluția perfectă. Deși rămâne acolo, el nu te poate atinge, nu are gust, nu are miros, nu îi mai auzim sunetul. Privim trauma doar când și când, în momentele în care viața ne întoarce cu fața spre ea, când nu mai avem unde să fugim; iar atunci o privim cu detașare, cu răceală, afirmând „A fost!”.
Strigătele întâmplării traumatice nu se aud de după sticlă și credem că nimic nu poate să ne trezească emoția adormită ca un dragon într-o peșteră. Ceea ce nu știm, însă, este că peretele de sticlă nu e altceva decât o iluzie, o fantasmă, un basm creat de noi pentru a putea merge mai departe. Dar prin el, ajunge la noi, în fiecare zi, frica acelui moment, sentimentul de neputință. Toți moștrii creați de aceea întâmplare ne mănâncă încet, încet, în fiecare zi sufletul, fără ca noi să bănuim, cel puțin. Avem convingerea că suntem protejați de peretele de sticlă.
Trauma e acel moment din viață, în care ne simțim atât de singuri încât parcă a dispărut de pe suprafața pământului orice persoană care să ne fie aproape, suntem doar noi și întâmplarea fatală, noi și sentimentul de paralizie, de lipsă a oricărei resurse, de resemnare în fața implacabilului, a morții.
Ne simțim prinși în ghearele unui vultur imens și renunțăm să ne mai zbatem, ne așteptăm doar sfârșitul: câteodată, fiind convinși de el, câteodată dorindu-l. „Mi-aș dori să mor, să se termine odată cu asta”. Doar că nu se întâmplă, nu murim, ne ducem mai departe, sfărâmați în bucăți, ne adunăm , ne lipim și ne continuăm drumul, fără a ști, însă, cum și fără a ști unde.
Viața unei persoane care a suferit o trauma nu va mai fi la fel din acel moment. Modul în care își trăiește viața, relațiile cu oamenii, familia, prietenii, munca, toate vor fi puse sub semnul acelei întâmplări. Pe unii, trauma îi transformă în victime, trăind întreaga lor viață suportând abuzul altora. Pe alții, îi transformă în agresori, cauzând, la rândul lor, traumă altor persoane. În vară, la Oxford, se vorbea de Post Traumatic Grow, persoane cu o reziliență ieșită din comun, pe care trauma reușește să îi facă să crească.
Pentru mine, ce e tragic atunci când vorbesc despre traumă, e faptul ca persoanele trecute prin ea nici măcar nu realizează că multe din problemele vieții lor vin de acolo, că frica inexplicabilă pe care o simt atunci când le bate cineva la ușă e de acolo, că depresia și gândurile legate de moarte vin din neputința de a procesa emoția lipsei de speranță din momentul trăirii traumei, că atacurile de panică cu care se confruntă în prezent se declanșează la un stimul care are legatură cu trecutul, că se agață cu disperare de oameni sau fug cu acceași disperare la gândul că s-ar putea atașa de cineva. Caută să simtă că trăiesc, se refugiază în alcool, în droguri, în sex, orice formă de adicție care să le dea sentimentul de control asupra vieții, să îi facă să nu mai simtă sau, dimporivă, să îi facă să simtă chiar dacă plătesc un preț enorm pentru asta. Fac lucruri care nu au nicio logică, care îi rănesc, care sunt împotriva lor fără a putea să explice de ce fac asta în mod repetitiv; sunt ca într-un carusel, care îi urcă și îi coboară, fără să îi ducă în vreun fel la ei înșiși.
E foarte dureros să spargem geamul de sticlă, să ne reauzim stigatul de disperare, să stimțim cum se oprește sângele în noi, mirosul locului, vântul care ne mângâia pe față, retrăind, practic, acel moment și având senzația că se întâmplă acum, în prezent, aici, din nou și din nou, și nu se va sfârși. E îngrozitor să facem asta, pentru că vom trăi din nou sentimentul acela de neputință și singurătate eternă, frica de moarte sau dorința ca ea să vină. Doare incredibil de tare, dar e singurul remediu. Să retrăim acel momenti și să putem spune: „Acela e trecut. Nu sunt eu. E trecutul meu. Eu sunt acum și aici, nimeni nu îmi mai poate face rău”. Încet, încet, e nevoie să aducem în acea amintire sentimentul de siguranță, asumându-ne că poate nu îl vom regăsi complet niciodată. Să găsim pe cineva, care, atunci când îi povestim, să ne ia de mână și să ne spună că nu suntem singuri, că e acolo lângă noi și că noi putem avea încredere, să îi cădem în brațe și să plângem toate lacrimile, pe care, poate, nu le-am plâns vreodată.
No Comments