Am plecat la film cu sufletul strâns. După American Sniper, îmi era frică să nu o ia și Clint Eastwood pe urmele lui DeNiro: filme multe și de proastă calitate. Acum, spre sfârșitul carieirei, îmi era frică să nu vândă doar un nume care a fost cândva în glorie. Din fericire, nu a fost așa.
NU am citit critica de film înainte. Ceea ce m-a îndemnat să merg a fost numele celor doi (Clint Estwood și Tom Hanks) și nevoia de a vedea un film de calitate.
Când am ieșit din sala de cinema nu puteam spune decât: exceptional! Cu un buget pe care îl bănuiesc modest, filmul a reușit să transmită emoție, un munte de emoție care mi-a stat pe suflet tot timpul cât a rulat pelicula. Nu a fost un film cu urmăriri sau împușcături și nici cu acel mister al filmelor de spionaj. Nici măcar aterizarea avionului nu a fost un show american, ci emoțiile trăite de căpitan, cuvintele spuse și lucrurile nespuse, dar atât de bine transmise dincoace de ecran au fost cele care au impresionat.
Miracolul filmului nu a fost salvarea oamenilor. Acesta a fost acolo și atunci în realitate. Pentru mine, miracolul filmului a fost modul în care Clint Eastwood a reușit să gândească și Tom Hanks să creeze un personaj. De excepție mi s-au părut și adjunctul și soția căpitanului, nu prin perfecțiune, ci prin modul uman în care au fost prezentați.
O relație pe care Sully a numit-o normală, dar care era învăluită de iubire. Relația lui cu soția, prima persoana pe care o sună după accident și singura persoană căreia îi destănui nesiguranțele și fricile lui legate de avion. O soție vulnerabilă, în fața unei situațiit atât de tragice, care nu poate duce emoțional evenimentul și fuge în planuri de viitor și rate la banca. Un soț care o înțelege, care o liniștește și care, deși aflat în epicentrul tragediei, are putereea să își susțină și să își încurajeze familia. O soție care abia spre sfârșitul filmului, în lacrimi, îi spune: „abia acum realizez că te puteam pierde”. M-a impresionat soția căpitanului și transformarea ei de-a lungul filmului, fuga și revenirea ei lângă bărbatul iubit.
M-a impresionat secundul. Un bărbat dintr-o bucată. Cealaltă jumătate a echipajului care pilota. Loialitatea și încrederea lui în căpitan. Fără ezitare, fără îndoială și fără nicio urmă de regret, secundul e parcă a doua ancoră în tragedia din film.
M-a impresionat Capitanul Sully. M-a impresionat enorm pentru că am regăsit în el bărbatul, viziunea mea, felul meu de a vedea bărbatul și lucrurile care îl definesc. Neclintit ca o stâncă. În cea mai grea situație din carieră, a decis să își asume rolul de căpitan, de conducător, de om care trebuia să hotărască. A cerut comanda avionului și a făcut ce a știut mai bine. Și-a asumat riscurile pe care trebuia să și le asume și obligațiile poziției pe care le avea.
Am rămas impresionat, încă mai sunt și acum când scriu, de modul uman în care a fost prezentat evenimentul. Un om măcinat de gânduri, care ar fi putut să ia decizia greșită, dar un om care știa despre el că atunci, în acel moment, a luat cea mai buna hotărâre care putea fi luată, că atunci a ales ceea ce a crezut el că este cel mai bine.
Ce m-a impresionat la film nu a fost manevra prin care oamenii au fost salvați, manevra de altfel extraordinară, ci puterea unui om, credința în proprile puteri și experiența.
No Comments