Lumea vazuta prin ochii mei

Mătușa Viorica

24/08/2018

Poteca șerpuia printre lanurile de grâu. Urca și cobora dealurile din apropierea muntelui într-o logică știută doar de oamenii locului. Pământul bătătorit ținea locul asfaltului de la oraș și mă făcea adesea să mă împiedic de el. În spatele meu venea mătușa Viorica. Numele de floare era o ilustrare a sufletului. Soția unuia dintre frații tatălui meu. Acum, uitându-mă în urmă, îmi amitesc ochii mătușii ca două viorele, proaspeți și frumoși străluceau de fiecare dată când mă vedeau. Mătușa Viorica, o femeie „pogană”, mă prindea cu brațele ei mari și mă strângea la piept când veneam în sat. Bunătatea ei îmi face sufletul și ochiul să lăcrimeze de fiecare dată când îmi aduc aminte de ea și sunt sigur că acolo în ceruri e la fel de bună cum a fost pe pământ.

Acum nu aveam timp de îmbrățișări și nici de vorbe dulci – ne grăbeam. „Hai, dragu mătușii, hai, că ne așteaptă oamenii cu mâncarea și, uite că, soarele e la amiaza!”. Afară era cald, iar eu alergam precum un mânz în fața mătușii. Spicele de grâu mă loveau peste fața mea fină de copil, iar soarele mare cât o pâine de casă strălucea cu putere. În mâinile mătușii și în desaga din spinare era rânduită mâncarea pentru secerători. În luna iulie, se secera grâul. Bunicul și frații tatei, Gligor și Lanuț, erau alături de încă câțiva vecini, care veniseră la clacă la secerat.

Miriștea era pentru mine ca o barbă netunsă de două săptămâni. Cotoarele spicelor de grâu erau ca niște țepi, pe care trebuia să umblu. Oamenii s-au lăsat de muncă și s-au tras la umbra claielor de grâu pentru masa de amiază. M-am uitat împrejur și nu am văzut niciun loc mai ferit, mai răcoros, nicio masă și atunci când am văzut că masa se întinde pe jos, am fost tare neplăcut surprins. Aerul se încinsese și era o căldură sufocantă. Luna lui cuptor. Niciodată de atunci încoace, nu am resimțit luna lui cuptor mai călduroasă. Deși nu muncisem, am primit și eu de mâncare. Zama de cartofi era groaznic de fierbinte. Să mănânc ceva extrem de fierbinte pe o așa căldură a fost un chin. Mă uitam la secerători. Nimeni nu vorbea. Toți mâncau în liniște, căutând un loc cât mai ferit de soare. Mătușa Viorica se ocupa de tot: punea în farfurii, strângea masa, împărțea apa. Erau responsabilitățile ei. După masă, toți s-au pus la hodină. Nu am înțeles cum puteau dormi acolo pe căldura aceea, pe pământul acela tare și văluros. Acum înțeleg și mă gândesc cu respect la munca și odihna lor. Mi s-a părut o veșnicie până să plecăm acasă și, odată ajuns în bătătură, m-am odihnit la umbra părului imens din curte, în timp ce mătușa Viorica spăla vasele și începea să pregătească cina.

În casa bunicului, la fel ca în toate casele din sat, era o rânduială lăsată de secole. Bărbatul era cu munca câmpului și cu mersul la pădure, iar femeia se ocupa de casă și de copii. Dacă bărbatul mergea la arat și la semănat, dacă mergea la munte dupa lemne, nici femeia nu era mai prejos. Mătușa Viorica, soția unchiului Gligor, avea mari responsabilități în casă. De trezit, se trezea odată cu unchiul, așa auzisem, și de muncit, munceau cot la cot. Dădea de mâncare la orătănii, făcea lături la porci și îi hrănea, pregătea mâncarea de dimineață, amiază și cina, spăla haine și nu avea nici mașină de spălat, nici uscător de rufe, iar pe vremea aceea nu se inventase încă Persil-ul. Legăna copiii, îi hrănea și îi îndruma. Mai avea mătușa Viorica în grijă grădina din spatele casei. Era grădina de zarzavaturi de unde mâncam noi roșii cât lebenița și castraveți dulci și cruzi. Munca unei femei într-o gospodărie nu era ușoară, cum nici munca bărbatului ei nu era de invidiat.  Era o muncă împărțită, nu de ei, ci de înaintașii lor și lăsată din generație în generație ca mod de organizare a gospodăriei și nu i-am auzit niciodată, pe mătușa Viorica și pe unchiul Gligor să se certe pe tema: cine duce gunoiul…

Eu cred că viața se transformă îmbrăcând noi și noi haine, însă cred că anumite lucruri și, poate chiar esența acelor lucruri, rămân neschimbate. Am trăit în peșteri, apoi am fost agricultori, am fost indrustriași și cine știe ce vom mai fi. Am fost îmbrăcați în piei de animale, în mătăsuri și materiale sintetice, dar dincolo de activitățile pe care le-am desfășurat, de hainele pe care le-am îmbracat, eu cred că anumite nevoi au fost și vor rămâne universal valabile: nevoia de a munci pentru un scop, nevoia muncii ca mijloc de a-ți atinge un țel, nevoia muncii ca drum către produsul muncii tale, nevoia de a făuri și a ne mândri cu munca noastră. Pentru mine, este foarte important să muncesc și să pot privi eu însumi cu respect la munca mea și la produsul muncii mele.

Îmi vine greu să accept, deși pot înțelege, oamenii care nu muncesc, care trăiesc din munca altora. Mă uit la ei și mă întreb: cât de fericit poate fi cineva care nu muncește? Ce împliniri poate avea? Cum se simte acea persoană, trăind lângă cineva care muncește? Câte frustrări poți acumula, știindu-te dependent de omul de lângă tine? Cum vei știi să îi apreciezi succesul și cum vei știi să fii lângă el atunci când pierde dacă tu nu au câștigat și nu ai pierdut?

E plin internetul, dar, din păcate, și viața reală de mesaje de recunoștință pentru mamele care stau acasă să aibă grijă de copii și de casă, femei care nu știu dacă au un trecut, dar știu cu siguranță că nu au un viitor. Am auzit bărbați care disprețuiesc femeile care au o cariera și, din toate astea, mi se pare că lumea e cu fundul în sus.

Statul femeii acasă pentru a avea grijă de copii și pentru treburile casnice își are originile în trecutul nostru, doar ca acum lucrurile s-au schimbat. Femeia care stă acasă are mașină de spălat și aspirator, nu crește zarzavat în grădină și nici porci în coteț, stă la bloc, într-un apartament modest sau la vilă cu bonă și grădinar.Volumul ei de muncă în casă și timpul acordat copiilor nu mai este același ca acum 100 de ani. Munca în casă e mult mai ușoară, iar ascultatul copilului la teme nu reprezintă altceva decât o formă evidentă de control și nu face altceva decât să îi scadă copilului încrederea în el.

Deși, teoretic, acele femei ar trebui invidiate, eu mă gândesc la ele cu milă. Mă gândesc la viața lor plină de spaimă că acest „bine” s-ar putea termina, că soțul ar putea divorța Am văzut anul trecut un film de excepție, a lui Woody Allan, „Blue Jasmine”, în care personajul jucat perfect de Cate Blanchett se trezește dintr-un vis frumos într-un coșmar, din care nu mai știe cum să iasă. Mă gândesc la iresponsabilitatea acelor femei care nu realizează că în cazul în care, Doamne ferește, soțul moare, nu vor știi nici să crească zarzavat, nici să „dea cu coasa”.

Nu o voi uita niciodată pe matușa Viorica cu trupul ei puternic deasupra covatei pline, frământând aluatul și nu voi uita niciodată gustul celei mai bune omlete care doar din mâinile ei ieșeau.

Mătușa Viorica a murit, dar când trec prin satul bunicilor, acolo unde ea a trăit, când mă uit peste deal, spre el sau pur și simplu, când îmi vine în minte, mi-o amitesc așa cum am văzut-o ultima oară, ieșind, sprijinindu-se într-o botă din grădină, văzându-mă și strigând după unchiu: „Hai, repede, mă Gligore, că o venit Ovidiu nost!”

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply Maria 19/09/2018 at 09:02

    “ Matusa Viorica” a dus chiar mai multe greutati decat cele amintite in articol.
    Dar le-a dus cu seninatate, nu au innasprit-o, a ramas in amintirile noastre ca o femeie vesela si de treabă.

    • Reply Ovidiu Berar 19/09/2018 at 10:44

      Am scris articolul cu gandul la toate femeile din sat, din lume care muncesc din greu, care tin cu adevarat o gospodarie, cu recunostinta si admiratie fata de ele.

    Leave a Reply

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.