Lion – Saroo: Drumul spre casă este un film special. Deși se termină cu bine, am plecat din sală trist. Finalul fericit nu mi-a adus zâmbetul pe buze, ci mai degrabă a contribuit la curgerea lacrimilor din ochii mei. Am plecat de la film cu ochii umeziți nu de bucurie, ci de tristețe. Regăsirea familiei nu a reușit să mă facă să trec peste suferința eroului principal.
Lion e un film despre abandon. Un copil din India e lăsat pe peron de fratele lui mai mare pentru câteva ore. Copilul, Saroo, se urcă din greșeală într-un tren și se reîntoarce peste 25 de ani. Cam asta e toată povestea dacă ar fi doar despre asta, însă filmul e mult mai mult de-atât.
Filmul nu e doar o poveste, e o emoție, e o trăire, filmul e o bucată de viață decupată cu grijă de scenarist, regizor și interpreți și sădită în sufletul spectatorului.
Abandonul, în forma lui cea mai gravă, e o traumă. Sue Jhonson explică în cursul ei despre Emotional Focus Therapy că abandonul, atunci când e resimțit ca o lipsă de speranță, ca o lipsă de protecție, abandonul pe care îl trăiești de unul singur, când nu ai cui să ceri ajutor, când nu are cine să te sprijine este o traumă, mai ales pentru copii.
Aseară am revăzut filmul și, ca de fiecare dată când văd un film bun, am găsit în el alte și alte înțelesuri. Trenul în care este închis din greșeala Saroo poate fi o metaforă, un simbol al vieții fiecăruia dintre noi. Te-ai simțit vreodată închis într-un tren? Fără nimeni în jurul tău, fără să îl poți opri, fără să te asculte cineva sau să îi pese cuiva de tine… Ești în trenul vieții tale și el merge mai departe, își urmează drumul, indiferent de suferința sau bucuria ta. Pe liniile lui puternice te duce în direcția pe care el a ales-o pentru tine și tu nu te poți opune. Ești singur. Ești părăsit, oamenii nu îți înțeleg limba, nu înțeleg ce le ceri și de ce ai nevoie. Nu e nimeni dispus să te ajute, nu are nimeni timp pentru tine. E ca și cum ai cădea accidental din avion fără parașută. Odată căzut, nu mai ai ce face. Oricât de mult te-ai zbate, oricât de mult ai vrea să te agăți de ceva nu ai nicio șansă – cazi. Unii dintre noi cad întreaga viață. Abandonul din copilarie ne marchează iremediabil. E și cazul celuilalt copil adoptat, din film. Lui, abandonul i-a lăsat răni mult mai adânci, căderea lui fiindu-i fatală.
Abandonul nu e trăit doar de copiii pierduți, nu e trăit doar de cei din orfelinat, e trăit, din păcate, de mulți copii care au părinți și a fost trăit, cu siguranță, de mulți dintre noi. Câte cazuri nu știu în jurul meu în care un părinte sau ambii au plecat, lăsându-și copilul singur sau în grija altcuiva!? Câți copii nu sunt în societatea noastră ale căror părinți sunt absenți zile, săptămâni, luni pentru care copilul e doar o obligație, ceva dorit sau nu, căruia trebuie să îi dai o parte din viața ta? Câți tineri din societatea noastră nu au fost lăsați să „se descurce”, câți copii nu au fost alungați de acasă, chiar și în glumă, de părinți?
Abandonul este o chestiune normală în societatea noastră, însă se discută mult prea puțin despre asta. Pe de o parte pentru că ni se pare ceva firesc, normal ca părinții să ne abandoneze, pe de altă parte pentru că e al dracului de dureros să vorbești despre el, despre ce ai simțit atunci când ai fost abandonat, depsre sentimentul de singuratate, despre sentimentul de frică pe care orice copil îl încercă atunci când e abandonat, despre sentimentul copleșitor că lumea asta mare în care te afli te va zdrobi.
L-am vazut pe Saroo luptându-se pentru viața lui, pentru existență, pentru supraviețuire și am mers alături de el prin film până la maturitate. Am simțit tristețea lui și golul imens lăsat de abandon. I-am șters lacrimile în nopțile lui triste și m-a durut să văd cum abandonează, la rândul lui: părinții adoptivi, iubita, munca, pe el însuși.
Mă întreabă oamenii cu care mă întâlnesc: de ce să vorbesc despre trecut? De ce să mă întorc acolo? E mult prea dureros. Nu vreau. Răspunsul meu e mereu același: pentru că dacă nu te întorci, dacă nu îți înțelegi trecutul, dacă nu mergi acolo să faci lumină oricât de dureros ar fi, trecutul te va influența în fiecare zi a vieții tale.
Saroo a avut noroc. Și-a găsit din întâmplare familia și a reușit să își vindece rănile trecutului, dar câți dintre noi am reușit asta? Câți dintre noi au găsit drumul spre casa?
Drumul spre casă e drumul fiecăruia dintre noi înapoi către acel loc în care ești în siguranță, locul căruia îi aparții, către acea casă care nu ne va mai abandona niciodată.
Mă bucur pentru voi care nu ați pierdut niciodată locul de acasă, mă bucur pentru voi cei ce ați găsit drumul înapoi și vă îndemn pe cei care l-ați pierdut să începeți căutarea drumului spre acasă .
Vă îndemn să vedeți filmul. E minunat!
No Comments