Psihologie

Iubește-mă așa cum sunt – narcisic

02/08/2018

Aud din ce în ce mai mult în discursul public sau văd în media scrisă tot mai mulți speakeri care le spun oamenilor, ascultătorilor lor că sunt speciali, că merită tot ce e mai bun și că dacă cineva ne iubește cu adevărat, trebuie să ne iubească așa cum suntem. Mă trec fiori de fiecare dată când aud astfel de discursuri, tot mai dese în societatea noastră.

Înțeleg nevoia de a fi iubit, o nevoie validă și profundă. Știu pe propria-mi piele, ca să zic așa, cât de dureroasă este lipsa iubirii, cât de pustie și întunecată poate fi viața fără ea, dar de aici până ca cineva să te iubească așa cum esti, e cale lungă.

Mi-e frică să cer asta: să fiu iubit așa cum sunt. De ce? Pentru că știu câte defecte am, îmi știu imperfecțiunea și a cere cuiva să mă iubească așa cum sunt mi se pare cel puțin o cruzime. Dacă celălalt vrea să mă iubească așa cum sunt, este alegerea lui, la fel cum e alegerea mea să îl iubesc eu pe el așa imperfect cum este. Dacă ne-am uita noi la noi înșine cu onestitate, nu putem să nu realizăm că suntem greu de iubit. Fiecare dintre noi le are pe ale lui, fiecare lucru bun vine la pachet cu unul mai puțin bun și dacă am conștientiza câtă suferință aducem fiecare în relație, nu cred că am mai avea putearea să cerem: iubește-mă așa cum sunt! Pentru mine, afirmația ar fi mai potrivită cu o mică adăugare: „Cine mă iubește, mă iubește cu lucrurile bune și cu lucrurile mai puțin bune din mine și îi sunt recunoascător pentru asta”.

Să spui „Iubește-mă așa cum sunt!” e afirmația unui narcisic, a unei persoane care nu are măsura propriei personalități, a lucrurilor care îl definesc. E o cerință imperativă, iar imperativul nu prea are ce căuta într-o re lație. „Trebuie să faci asta dacă mă iubești cu adevarat!” nu ține defel cont de sentimentele celuilalt, de felul cum se simte el în relație, de modul cum vede el relația și, până la urmă, nu ține cont de el însuși.

Să mă iubești așa cum sunt pentru că merit, pentru că sunt special și pentru că altul/ alta mai bun/ bună nu găsești. Vorbe le acestea mă duc cu gândul la cartea lui Walter Riso, „Iubiri toxice” și la cât de bine descrie anumite „tipuri de iubire”, precum și prețul pe care trebuie să îl plătim pentru a le face față.

Să spui că merităm tot ce e mai bun e afirmația unui om pe care Jeffrey E. Young îl definește, în cartea sa „Cum să-ți reinventezi viața”, narcisic dependent. Eu merit pentru că sunt special, nu fac nimic și nici nu trebuie să fac, dar merit tot ce e mai bun. Narcisicul din dependență nu își pune problema propriei valori, a muncii, a contribuției pentru că acestea sunt „de excepție”, by default. Spre deosebire de narcisicul de performanță cel din dependență are o atitudine pasivă față de muncă. Nu face nimic și în mintea lui nici nu trebuie să facă; simpla lui prezență e suficientă pentru ca cei din jurul lui să muncească și să depună la picioarele lui (ei) ofrandele muncii lor.

Pe mine unul, dintre lucrurile care mă sperie cel mai mult, sunt persoanele care se cred semizei, iar nacisicii dependenți se cred cu siguranță semizei. Prea sus ca își murdărească mâinile muncind și prea jos, din păcate pentru ei, pentru a fi zei. Poziția asta a lor, între zeitate și muritor, îi ține captivi într-o dilemă: cine sunt ei, de fapt? Acest lucru ne poate da de gândit foarte mult, chiar și nouă, celor muritori.

Nu merităm ceea ce e mai bun, de fapt nu merităm decât un singur lucru: rezultatul muncii noastre. Da, pe acesta îl merităm. Dacă e unul bun, îl merităm și ne va folosi, ne va face bine, iar dacă e unul rău, îl merităm și pe acesta și vom suporta consecințele propriei noastre munci. Ideea că suntem speciali, că merităm ne îndepărtează de o analiză atentă a ceea ce facem, cât de bine sau mai puțin bine procedăm.

 

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.