Psihologie

Intr-o pită

30/07/2018

Zilele trecute stăteam de vorbă cu o femeie despre viață. Femeie născută și crescută la poalele munților Apuseni, o femeie așezată, la casa ei, o femeie deșteaptă și destoinică prin ce face și cum își conduce viața și familia.

Încercam să îi spun femeii cu pricina conceptul psihologic de fuziune între părinte și copil, fără să folosesc cuvinte mari sau termini psihologici. Astfel, am început să explic cât de nociv este ca relația părinte-copil să nu aibă granițe, cât de dăunător este pentru copil un părinte intruziv, cât de mult ne afectează întrega existență lipsa de autonomie din copilărie și cum poate un părinte să țină sinele unui copil pe loc ani de zile până când ajunge matur biologic, dar din  din punct de vedere psihologic, doar un copil. Nu mi-a trebuit mult . Doar după două, trei fraze, femeia cu pricina a avut o revelație: „Domnu’ Ovidiu, ăia doi îs într-o pită, ca Maria din capul satului cu Vasile, copilul ei”.

Când am auzit fraza femeii, am avut și eu, la rându-mi, o revelație: uite cum inteligența populară, acea psihologie neșlefuită a omului simplu a detectat și a caracterizat ca fiind neportivită o astfel de relație. Am rămas surprins de exactitatea definirii: o relație simbiotică e ca o pâine, în care cei doi stau, un loc călduț, hrănitor, dar nefiresc pentru oameni, un loc bun dar separat de restul lumii de o coajă, coaja pâinii care nu lasa pe nimeni să le pătrundă în univers.

„Avem examen de capacitate”, „mergem în tabără”, „mergem acasă că avem de făcut teme” sunt doar câteva din afirmațiile care dezvăluie o relație simbiotică. Nu știe nimeni care sunt responsabilitățile părintelui și care sunt ale copilului, unde se termină terenul părintelui și unde începe terenul copilului, un fel de teren al tuturor, fără granițe și fără reguli. În acest fel aș caracteriza eu, metaforic, relația fuzională dintre părinte și copil.

Un părinte intruziv în viața copilului vrea să știe tot și îi invadează copilului toate ungherele vieții lui. Nevoia de intimitate, absolut firească, a copilului este călcată în picioare și tot ceea ce contează este nevoia părintelui de a ști, de a controla.

Autonomia copiluilui este privită cu îngrijorare. Un copil autonom e un copil pe cale să iasă din fuziunea cu părintele și asta nu e bine pentru părinte. Copilul trebuie ținut într-o permanentă stare de dependență. Dependența e solul pe care crește fuziunea părinte-copil și atunci stăm lângă el când își face temele, îl ajutăm la teme chiar și atunci când nu ne-o cere, îl spălăm pe cap și la 14 ani, ne îngrijim de ghiozdanul lui și la 16 ani și îi verificam temele și la 18.

Îi sădește neîncrederea în forțele proprii, iar când vrea să aibă inițiativă, îl critică și îl umilește.

Există relații fuzionale și între adulți și acestea își au rădăcinile în copilarie. Un adult dependent, nesigur își va căuta un partener autoritar, care să știe ce e mai bine pentru el. Va căuta pe cineva care să îi țină cardul, că el știe mai bine cum să cheltuiască banii, care îi va alege o carieră și îl va îndruma spre ea, îi va alege vacanțele și locurile pe care să le viziteze.

Motivația părintelui care are o relație fuzionala cu copilul este că face asta pentru binele lui, pentru că el e copil și nu știe ce e potrivit pentru el. De fapt, părintele nu recunoaște faptul că nevoia de control asupra vieții copilului arată lipsa de control asupra propriei vieți, că dorința de performanță pentru copil ascunde sentimentul părintelui de eșec și că lipsa granițelor din relația lor nu e altceva decât exprimarea nesiguranței părintelui în propriile sale puteri.

Relația fuzională dintre părinte și copil este o relație în care toată puterea o are părintele, copilul nu are altă șansă decât aceea de a se supune. Copilul crescut într-o astfel de relație are destul de puține șanse de a rupe fuziunea cu acel părinte la maturitate și de a păstra relația cu el. De cele mai multe ori, ieșirea din fuziune este pedepsită de către părinte cu ruperea relației: „După câte am făcut pentru tine, după cât m-am jertfit, asta e recunoștința pe care mi-o arăți? Mi-am sacrificat cariera și viața pentru tine și uite unde am ajuns”.

Mă întristez de fiecare dată când văd oameni maturi, oameni ajunși în pragul bătrâneții și care păstrează aceleași relații fuzionale cu părintele ca atunci când erau copii. Mă întristez când văd oameni care au trăit întreaga lor viață într-o pită.

 

 

You Might Also Like

6 Comments

  • Reply Oana P 08/09/2018 at 07:18

    Ok,si cum faci ca aceasta relatie sa fie functionala?sa delimitezi lucrurile?
    Eu nu as vrea sa pierd relatia cu ai mei,dar nici nu vreau sa mai traim intr-o pita…

    • Reply Ovidiu Berar 08/09/2018 at 09:31

      Evaluati gradul de dependeta fata de parintii dumneavoastra. Cat de autonoma sunteti din punct de vedere emotional, comportamental, finaciar … pe mai multe planuri ale vietii dumneavoastra.In concret: cat de bine pueti face fata vietii emotionale fara sa apelati la sprijin din partea lor, cate lucruri faceti fara ca si ei sa fie acolo si cat de independenta financiar sunteti de ei. Sa nu ma intelegeti gresit: parintii si familia sunt foarte importante in viata noastra, si studiile au aratat importanta sustinerii familiei in depasirea momentelor difcile ale vietii dar daca sprijinul se manifesta in fiecare zi si aproape de fiecare data atunci nu e sanatos.
      Cat despre cum o pastrati: o realtie presupune doua persoane: fiecare dintre ele trebuie sa fie constienta de propria autonomie si sa respecte autonomia celulalt.Un sfat concret imi e greu sa va dau in lipsa unor informatii specifice despre relatia dumneavoastra cu parintii. Va doresc toate cele bune si sa aveti curajul sa explorati lumea si viata – e atat de frumoasa

  • Reply Cristina P. 17/09/2018 at 08:07

    Asa este, eu m-am căsătorit cu o persoana agreata de părinții mei deși pt mine știam ca nu e ok. Dar asa am reușit sa “scap” din casa părinților, plecând chiar din orașul natal. După câțiva ani, am reușit sa îmi câștig independenta și am divorțat, m-am întors în orașul natal și am luptat pt independenta mea cu părinții mei. Acum sunt recăsătorită și fericită cu o relație frumoasă cu părinții mei

    • Reply Ovidiu Berar 17/09/2018 at 12:56

      Va felicit si va doresc sa va bucurati de viata. E atat de frumoasa.

  • Reply Andreea L. 19/02/2021 at 09:00

    Ce frumos ai spus! Minunat! si mie mi-a fost greu sa ma despart de …’dependenta mamei” care..controla totul. .. sper ca sunt pe drumul cel bun..desi, inca mai aud , uneori, vocea mamei care imi dicteaza ce sa fac pentru ca ea stie mai bine decat mine ce sa faca!

    • Reply Ovidiu Berar 19/02/2021 at 09:05

      E important sa ne desprindem de parinti si sa ne traim propria viata. Acest lucru vine insa cu responsabilitati si asumare. Drum bun va doresc.

    Leave a Reply

    Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.