Noi bărbați suntem niște pionieri. Poate nu toți dar multi dintre noi suntem exploratori, suntem născuți sa descoperim noi tărâmuri, sa depășim granițe, sa ne avântam spre necunoscut.
Suntem născuți sa visam la stele dar sa ne întoarcem spre Pământ, sa străbatem ținuturi întinse dar sa ne întoarcem mereu si mereu acasă. Creați sa ne asumam riscuri, sa facem salturi in abis fără parașută sa riscam totul si sa credem ca putem cădea in picioare.Suntem solii către meleaguri neștiute, si spioni ai timpurilor care vor veni si facem toate acestea plătind un preț: singurătatea.
Despre acest lucru e „Interstelar”, despre un bărbat căruia ii cresc aripi si zboară dincolo de realitate, dincolo de tot ce știm noi ca oameni nu dintr-un orgoliu nemărginit ci dintr-o mare iubire fata de ai lui.
S-a strâns inima in mine cat un purice si am crezut ca sângele mi s-a oprit in vene atunci când fata lui la rugat sa rămână, când băiatul lui l-a îmbrățișat pentru ultima oara neștiind daca își va revedea vreodata tatal. Ura fetei pe tatăl plecat era strigatul ei de durere iar recunoștința băiatului era împăcarea. Doi copii, doua moduri a face fata abandonului, furia si revolta, lupta si neîmpăcarea pe de o parte si încercarea de a te obișnui cu ideea, nevoia de a ierta, de a înțelege, de a accepta. Doua suflete de copii transformându-se încet, încet in oameni mari, ducând cu ei neputința furia si acceptarea sub un singur nume: DUREREA.
Plânsul lui Coop văzând mesajele copiilor lui e zguduitor. Un iceberg spărgându-se in bucăți, un munte de gheata din care a izbucnit un râu de lava – lacrimile lui. Nu știu daca ați văzut bărbați plângând, bărbați pe care viata sa ii îngenuncheze, bărbați ajunși dincolo de puterea bărbăției lor izbucnind într-un hohot de plâns. Plânsul lui Coop a fost pentru mine ca si cum s-au deschis porțile cerului si din el a căzut deznădejdea, tristețea si neputința si ne-au îngropat de vii. Era ca si cum viata lui urma sa se sfârșească, atunci acolo pe loc, era o sentința la moarte. Nu își mai putea vedea copii.
Noi bărbații suntem niște pionieri doar ca fire nevăzute ne leagă mereu de casa. Poate nu pe toți dar pe multi dintre noi plecarea e un chin. Despărțirea de cei dragi, familia pe care o lăsam in urma sentimentul acela de singurătate care ne urmărește in toată călătoria noastră e sfâșietor doar ca nu putem vorbi de el. Noi ne avem voie sa avem regrete, altfel nu am mai pleca, nu avem voie sa simțim altfel ne-am topi de sentimente, nu avem voie sa plângem, altfel ne-am împiedeca in propriile lacrimi. Noi, bărbații trebuie sa fim cutezători si sa nu ne doară asta. Nu putem privi înapoi pentru ca asta ne-ar ucide mai repede decât arma inamica sau decât o gaura neagra, trebuie sa privim doar înainte, sa gândim doar la viitor si sa simțim cat mai puțin.
Coop s-a aruncat cu capul înainte într-o misiune in care a crezut, in care nu avea certitudinea ca va reuși dar a riscat totul lăsându-si familia in urma, manat de același lucru care l-a adus si înapoi iubirea. Dincolo de rațiune, dincolo de ceea ce poate fi explicat prin cuvinte exista in noi un sentiment care ne leagă pentru totdeauna de copii noștri. E poate un paradox, ca sa iți salvezi copii trebuie câteodată sa ii părăsești, sa pleci in călătoria ta, sa plătești prețul inserțiunii, al nesiguranței revederii si cu toate astea sa pleci dorindu-ți pana la sânge sa te întorci dar sa nu ști daca poți.
Interstelar nu e un film SF, e un film despre dragostea noastră, a bărbaților pentru copii noștri, al durerii noastre pentru ca trebuie sa plecam si al cuvântului care ne doare atât de mult „STAY”.
No Comments