Pământul in Agriș e slab roditor. Un pământ galben cu tente roșiatice, plin de bolovani. Un pământ greu de cultivat. Când plugul tras de boi intră in brazdă scoate scântei și scârție scoțând un sunet inalt tânguit. E pământ la poalele munților Apuseni si toată greutatea lui cade parcă pe viețile oamenilor care il muncesc.
Din el se nășteau cel mai adesea oameni puternici dar duri făcuți parcă pentru a putea sa il stăpânească. In ’37 se năștea Emil Berar, fiul lui Iosif Berar si al Mariției, cel mai mare fiu din cei trei ai familiei.
Nu știu prea multe despre copilăria tatălui meu stiu doar că bunica mea venea dintr-un neam al cărei ciufală era Buboi si pot doar să ghicesc ce femeie era. Pe bunicul meu, Iosif l-am cunoscut. Copil fiind nu imi amintesc să fi vorbit cu mine mai mult decât niște porunci. Dacă cu mine a fost așa pot să ghicesc cum se purta cu tata.
A plecat devreme de acasă. Cred că imediat după armată și nu s-a mai intors cu adevărat niciodată. Mergeam cu el in sat odata pe an și incerca să nu doarmă acolo. Nu am ințeles decat acum târziu că trebuie să fi fost ceva intre el și bunicul devreme ce casa parintească nu a fost un loc in care să vrea să revină prea des. Nu știu ce s-a intamplat in viața lui, nu mi-a povestit niciodată dar ceea ce am simțit eu la tata e ca odată cândva, in trecutul lui, cineva sau ceva i-a inchis sufletul intr-un cub de metal și din păcate, el, tatăl meu, nu a reușit nicodată să iși scoată sufletul de acolo.
I-am simțit toată viața sufletul inchis intr-un loc pustiu, intunecat și rece și ori de câte ori incercam să il luminez, să ii aduc caldură sau să mă apropiu de el, metalul rece in care iși ținea sufletul mă oprea să ajung la el. E trist acum când mă intorc inapoi și mă gândesc la el. E trist pentru relația noastră dar a fost trist și pentru el. Eu nu cred ca sufletul lui a vazut vreodată lumina și nici nu cred că cineva a reușit să il incălzească. Știu despre el că l-a dus așa cu el până in ultima clipă din viața lui.
Nu știu, nu am reușit să aflu cine și de ce i-a inchis sufletul acolo dar ceea ce am văzut au fost efectele acelui lucru. Tata a fost un om singur și și-a dus crucea cum boii din Agriș iși duc jugul despicând pamântul greu de la poalele munților. Nu s-a plâns niciodată. Pe fața lui impietrită rare ori am vazut un zâmbet iar de râs eu nu l-am văzut nicodată râzând. Avea o mâna grea și aspră la fel ca și obrazul și nu vorbea prea mult. L-am simțit mereu ca o stancă, puternică dar rece.
Nu l-am văzut să se bucure de viață nu cred că a știut vreodată ce inseamnă acest lucru. Pentru el viața era despre supraviețuire nu despre plăcere. Mult timp a fost singurul care a lucrat. Din banii câștigați de el am trait toată familia. Patru persoane am trăit dintr-un singur salar – al lui. Nu și-a permis concedii, relaxare, huzur. Trebuia să muncească și să aducă banii in casă.
Răceala cutiei de metal in care era sufletul lui m-a ținut departe de el. Pe măsură ce am crescut, a crescut si distanța dintre noi. Nu că atunci când am fost copil eram apropiați doar că rigiditatea metalului a vrut să mă inglobeze in ea și am simțit pe propria-mi piele urmările vieții lui grele. Ne-am indepartat atat de mult incât pot spune ca ajunsesem doi străini, două insule intr-un ocean, două corpuri cerești aruncate una la miazăzi și una la miazănoapte.
Tatăl meu a murit acum cîteva săptămâni și viața, moartea, ne-a prins in acest joc de-a soarele și luna neputând să ajungem unul la altul. S-a stins singur așa cum i-a fost toată viața și lăsând in urma toate toate lucrurile rele care ne-au despărțit m-am tot gândit după ce a plecat la greutatea vieții lui.
M-am gândit la greutatea și singurătatea vieții lui și m-am gândit și la mine, pentru ca acolo pe un firicel al genelor mele e sculptat o parte din el și pentru ca vreau sau nu, conștient sau nu, intreaga lui ființă m-a marcat și incă mă marchează in moduri pe care incerc să le inteleg.
M-a intristat să văd că noi barbații din familia Berar am fost si suntem puternici, poate câteodata prea puternici, ne-am dus greul și de putine ori am lăsat pe cineva să ne ajute. Am impins lucrurile mai departe și am izbândit insă am platit un preț.
Eu nu cred in viața de apoi dar dacă ea există ii doresc tatălui meu, acolo unde a ajuns să iși găsescă liniștea și să zâmbească, ba mai mult să râda din toată inima așa cum nu și-a dat voie pe acest pămant.
Să te bucuri tată și să râzi – oriunde te vei afla.
No Comments