În cartea sa „Parentaj sensibil și inteligent”, apărută la Editura Herald, Daniel Siegel și Mary Hartzell, vorbesc despre relația părinte – copil și definește termenul de ruptură de atașament.
O relație, oricât de bună ar fi ea, nu poate să nu aibă căderile ei, perioadele sau întâmplările în care părintele și copilul nu se înțeleg, probleme asupra cărora nu cad de accord, se ceartă, relația devine încordată, puncte pe care cei doi autori le numesc rupturi de atașament. Toate relațiile au aceste rupturi de atașament pentru că noi, oamenii, nu suntem perfecți, pentru că greșim unii față de alții. Și până la urmă, nu asta e ideea: să devenim perfecți, ci să iertăm, să reparăm greșelile pe care le facem în situațile dificile în care ajungem câteodată. Părintele, conștient de ruptură, trebuie să vină spre copil și, cu onestitate, să repare relația – indiferent cine a greșit: el sau copilul. E de datoria părintelui să facă asta. Datoria copilului, dacă o pot numi așa, e să învețe că nu există relații perfecte, că oamenii care îl iubesc și pe care el îi iubește nu sunt perfecți, că părinții, la fel ca și copiii, pot greși. Dar, cel mai important lucru pe care un copil trebuie să îl învețe este că rupturile de atașament se pot repara.
Dacă părintele nu repară, dacă pleacă și rămâne supărat, dacă învinuiește copilul pentru greșeală și îl pedepsește, rămânând detașat emoțional, va transmite un mesaj care va face mult rău copilului, relațiilor în care acesta intră, oamenilor din jurul lui. Cu siguranță nu vrea asta, dar ceea ce învață copilul este că greșeala este nepermisă, fiind asociată imediat cu pedeapsa, că odată ce ai greșit, nu mai există sorți de împăcare. Retragerea afectivității, ignorarea, expresii de genul: „Nu mai vorbesc cu tine!” sau pedeapsa sunt percepute de copil ca pericole imense. De ce? Pentru că existența copilului depinde de părinte, pentru că retragerea afectivității înseamnă că părintele nu îl mai iubește, iar pentru un copil iubirea părintelui înseamnă supraviețuire. Dependența totală a copilului față de părinte îl face pe primul să fie într-o situație de vulnerabilitate maximă, iar el va încerca și va reuși să își construiască mecanisme prin care să încerce să redobândească iubirea părintelui. Mecamismele pe care copilul le identifică îl vor urmări întrega viață. Se va feri de greșeală, iar atunci când va greși, va apela la aceleași mecanisme ca în copilarie, chiar dacă acum, matur, poate face față altfel situației.
Copilul ajuns matur va aborda, în relații, cerința „totul sau nimic”, „alb și negru”, fiind la rândul lui nu doar lipsit de empatie față de cei care îi greșesc, dar făcând aceleași lucru pe care l-a învățat. Gândurile lui disfuncționale, așa cum le-a numit Aaron Beck în cartea sa „Iubirea nu e de ajuns”, apărută la EdituraTrei, adică gândirea dihotomica, gândirea în tunel sunt doar două tipuri de gândire care nu îl vor ajuta în viață, dar care apar în procesul de adaptare a copilului la viață.
Adultul ale cărui greșeli nu au fost acceptate de părinte în copilărie, va deveni defesiv atunci când vine vorba de actualele greșeli. Le va nega, le va minimaliza consecințele, le va contesta existența. El nu e de vină niciodată, de vina sunt doar ceilalți, iar aceștia nu vor să înțeleagă asta. În loc să își accepte vina, să își ceară scuze și să încerce să repare, el poate deveni agresiv, supracompensând sentimental de frica care îl cuprinde.
Pentru a repara lucrurile petrecute în copilarie, adultul trebuie să treacă printr-un proces lung și dureros de asumare. Maturizarea psihologică va însemna, pentru adult, atât asumarea greșelilor proprii și repararea lor, dar și acceptarea greșelilor celorlalți, trecând nu doar printr-o restructurare cognitivă, ci și prin schimbarea propriului stil de atașament.
De ce trebuie să fim atenți la acest aspect al vieții noastre? De ce trebuie să trecem printr-un process de schimbare dureros și îndelungat? Pentru a ne face bine nouă înșine, oamenilor din jurul nostru, în general, și copiilor noștri. Păstrarea stilurilor de coping dezadaptativ se va răsfrânge asupra vieții copiilor noștri. Aceștia vor avea în relațiile cu noi aceleași probleme pe care noi le-am avut cu părinții noștri, ducând mai departe cercul unor probleme a căror rezolvare e chiar aici, în mâinile noastre.
No Comments