Sunt multe lucruri triste pe care un terapeut le vede in cabinetul său, fiecare dintre ele in felul lor mă fac să cad pe gânduri si să reflectez la complexitatea vieții și de multe ori la tragismul ei.
In genral atunci când oamenii vorbesc despre persoanele narcisice exprimă o teama față de ele, le simt ca pe ceva amenințător, le privesc cu dispreț și vor să se țină departe de ele. In articolul de azi mi-am propus să vorbesc despre narcisici și deșertul lor emoțional.
Narcisici nu prea vin in terapie decât doar așa dacă au nevoie de o ședință de terapie, nu mai mult, ei sunt perfecți și acea ședința ar trebui să fie destul pentru a confirma faptul că nu au nevoie, că terapeutul e un nepriceput sau că mersul la psiholog e oricum o prostie. O sedință de terapie e suficientă pentru un narcisic să se convingă de toate acestea. Sunt și cazuri in care narcisicii rămân in terapie, atunci cand ei sunt validați, când terapeutul empatizează cu ei, când „udă” deșertul lor emoțional numai că un deșert oricât de mult ar ploa, apa se scurge printre firicele dure de nisip. Mai rămân narcisicii in terapie atunci când trec prin perioade crunte de depresie, anxietate, atunci când pierd ceva la care țin foarte mult. Aceste situații sunt de altfel singurele furtuni in deșertul lor emoțional, singurele momente in care sunt in contact cu emoțiile lor dureroase, doar că furtunile trec și după ele rămâne din nou soarele arzator care le distruge orice urmă de emoție sau empatie.
Deșertul lor emoțional se crează in cel puțin două situații: atunci când in copilărie sunt prea răsfățați sau atunci când sufera un abuz imens cu valențe de traumă.
Aveți grijă atunci când vă creșteți copii să nu ii supraprotejați. Supraprotecția la copil le pârjolește sufletul și lasă in urma ei un deșert emoțional. De ce? Pentru că atunci când copilul primește tot fără să dea, când i se fac toate poftele nu mai e loc și de altcineva. Intreaga lume e a lui. Nu experimentează frustarea, nu e lăsat in situații de disconfort și nu se poate gândi la nevoile celorlați. Noi părinții credem că le facem un bine să aibă ei ceea ce noi nu am avut. Principiul e bun, punerea in practică poate fi deficitară. Dacă doar eu contez și nevoile mele copilul nu se poate intoarce la ceea ce inseamnă suferință, ceea ce inseamnă emoție dureroasă pentru că părinții l-au ferit de ele și atunci cum poate un adult crescut așa să fie compasional, să inteleagă ce experimentează cel de langa el.
Este posibil ca persoanele narcisice să fi experiemntat un abuz, o traumă. Specific in traumă și in abuz este pierderea controlului asupra propriei vieți. Simți că cineva e mai puternic decât tine și că are putere de viață și de moarte asupra ta. Gândiți-vă la cineva care a experiemntat un viol sau un abuz fizic sever, la experiența care nu poate fi pusă in cuvinte in care iți pierzi posibilitatea de a te apăra și corpul tău e in puterea altuia. Tu nu poți decât să te supui, să stai in timp ce cineva iti face rău. Gandiți-vă la cineva abuzat fizic, bătut pană la sânge fară puterea de a se apăra. Un copil nevinovat lipsit de apărare.
Când experiemntezi astfel de trăiri poți ajunge sa nu iți mai pese de alții la fel cum altora nu le-a păsat de tine. In acele momente ai fost sigur și nu te-a ajutat nimeni. Ajuns mare te răzbuni doar ca o faci pe oameni care nu au nici o vină, care nu ți-au facut nici un rău. Detașarea aceea emoțională, deșertul acela emotional iți cuprinde toată viața.
Deșertul lor emotional ii doare și atunci cauta emotia in droguri de la o “ïarbă” aparent inofensivă la cele mai puternice pastile. Se refugiază in sex și experimentează sexul sportiv facând 100 de parteneri viteză in căutarea de senzații fără implicare emoțională, un sex detașat, un sex de performanța. Iși cumpară haine scumpe cautâmd in exterior ceva ce ar trebui să aibă in sufletul lor neștiind că nici râsul isteric de la iarba, nici sexul și nici ceasul de firmă nu ii vor aduce ceea ce ei de fapt au nevoie, un atașament securizant, liniștea și predictibilitatea unei relații, sentimentul de apartenență al unui cămin.
Ce e trist e faptul că persoanele narcisice chiar și atunci când intâlnesc oameni buni si calzi nu stiu să ii primească in viața lor. Mulți oamenii care imi trec pragul cabinetului imi cer sfaturi despre cum să iși inteleagă partenerul, cum să facă să le intre in voi. Se simt defecți, neajuns de buni, incompleți in comparație cu partenrii lor perfecți. E trist să vezi oameni care vreau să facă pentru partenrii lor, să schimbe lucruri la ei iar partenerii narcisici să nu dea doi bani pe asta. E trist să ii văd cum se straduie să pună apa intr-un ciur pe care nu vor reusi niciodata sa il umple, cum la fel de trist e să vezi persoane narcisice care fug ca dracul de tămaie de relații care le-ar face atât de mult bine.
No Comments