Acum mulți ani am fost într-o vară undeva pe valea unui munte. La intrarea pe acea vale căldura verii făcea ca pământul să fie pârjolit, frunzele copacilor să se strângă de durerea arșiței iar animalele scoase la păscut să mai găsească cu greu un petec de iarbă verde. Pe măsură ce înaintam vegetația prindea din ce în ce mai multă culoare și pădurea care acoperea muntele părea să prindă din ce în ce mai multă viață.
Drumul întortochiat a lăsat la un moment dat să se vadă albia secată a unui râu. Nu e de la secetă mi-au spus oamenii locului, pe cealaltă vale se face un baraj iar apa din rău a fost furată și dusă printr-o aducțiune în lacul de acumulare.
Era un pârâu frumos mi-au spus sătenii, curgea repede și curat printre stâncile muntelui. Era plin de pești, de mici copii mergeam la pescuit cu mâna, cu undița, nu conta cu ce mergeam, acasă nu ne întorceam niciodată cu mâna goală. Acolo sub puntea nefolosită era o băltoacă, acolo apa era adâncă și în zilele călduroase de vara săream de pe punte în apa rece de munte. Era bucuria verii care ne adună pe toți copii și chiotele noastre se auzeau în tot satul Mai jos se adăpau vitele când se întorceau de la pășunat și era locul de unde luam apă să ne udăm grădinile. Sălciile care sunt acum uscate își lăsau leneșe ramurile duse de apă de munte. Rațele și gâștele erau la ele acasă atât timp cât nu erau amenințate de vreo vulpe.
M-am uitat la albia râului lipsită de viață. Ca o covată infinită albia care altă dată îndrumase râul către destinul său era acum un deșert. Pietrele rotunjite de apa care odată le mângâiase, străluceau acum în soare precum scheletul unui dinozaur uriaș. Albia fără apă iși pierdea sensul. Stăteam acolo pe marginea ei, lângă punte așteptând parcă să curgă din nou apa, așteptând ceva ce nu va mai veni probabil niciodată. Mai e apă câteodată, mi-au spus sătenii, când plouă foarte tare la munte sau când barajul se umple. Auzim cum vine prin munte în jos, e vuietul ei, al apei, care nu mai e pusă cuminte într-o cutie de beton ci își recăpăta bucuria de a curge. O auzim cum strigă coborând muntele și atunci mergem să o vedem. Câteodată apa curge prin albie o zi, altă dată o săptămână și noi mergem să o revedem, să ne bucurăm de ea. După ce albia se umple, muntele se liniștește. Pârâul renăscut se așează în albie și lucrurile intră într-un normal pentru o vreme după care într-o zi ne trezim că din nou albia e goală, pădurea e pustie, rațele se mai scăldă pentru câteva zile în apa rămasă în locurile mai adânci și brusc, la fel cum a venit bucuria apei dispare. Rămân din nou pietrele albe ca niște dinți întorși spre cer. Nu va mai trebui să folosim puntea, vom trece din nou, nefiresc, prin albia goală, sălciile își vor strânge din nou frunzele, rațele se vor scălda în nisip, vacile le vom adăpa de la cișmea și nu vom mai auzi țipetele de bucurie ale copiilor de pe gârla.
Așa ajunge câteodată și sufletul nostru al oamenilor să fie, ca albia secată a unui pârâu de munte. Dispare „apă” din noi, ne pierdem lucrurile care „ne umplu” care ne definesc, ne pierdem sensul și atunci nu mai aducem bucurie nici nouă nici celor din jurul nostru. Suntem doar niște pietre pe care apă noastră le-a șlefuit odată, calzi ziua, reci noaptea fără a mai fi de folos nimănui. Nu ne mai udăm malurile, nu mai cresc pești minunați în noi, nu mai aducem nici bucurie și nici îndestulare pământului prin care ar trebui să curgem. Sensul nostru, vitalitatea, puterea de a crea, de a face, de a construi, de a dărui, de a bucura și de a îngriji rămân închise într-un cub de beton undeva în sufletul nostru.
Atât timp cât izvorul nostru curge, noi suntem vii, depinde doar de noi să găsim fisura pe de o parte și puterea pe de alta, de a o sparge și a ne umple din nou albia pentru că nu-i așa: ce e o albie fără apa din ea și ce e un om fără rostul său.
Procesat cu www.diacritice.info
No Comments