Uncategorized

Băutura – ultimul cartuș

09/07/2018

„Dă-l dracului de bețiv!” „Lasă-l să zacă acolo!” „E un nenorocit!” Sunt doar câteva din apelativele cu care m-am obișnuit să aud oamenii din jurul meu vorbind despre persoanele dependente de alcool.

În societatea noastră, aceste persoane sunt blamate fără a avea nici cea mai mică idee despre ce se ascunde dincolo de alcool, ce este în sufletul celor care s-au vândut alcoolului.

Am judecat și eu la fel, am gândit și eu ca majoritatea până am ajuns să înțeleg ce îi împinge pe acești oameni în patima băuturii. În cartea sa „Dacă bărbații ar vorbi”, Alon Gratch dezbate în capitolul 6 tendința bărbaților de a se autudistruge. Dispoziția acestora către risc extrem și către acțiuni care le pun viața în pericol este un impuls venit din străfundurile ființei lor, scris în genetica masculină. Rezultatul acestor lucruri poate fi moartea.

Alcoolul e unul dintre ele. Încet, dar sigur, te distruge. Zi de zi te macină așa cum o moară macină încet, încet un munte de grăunțe. Alcoolul, în cantități mari, îți distruge sănătatea, viața socială, cea profesională și, nu în ultiml rând, viața personală. Fiecare pahar de țuică mai dărâmă câte un pic din demnitatea ta, din respectul tău față de tine, din ceea ce ai clădit până atunci. Fiecare picatură e un pas mai departe de familia ta, de copii, de soție, de părinți, de tot ceea ce iubești. Alcoolul te face indezirabil, te face o alegere greu de acceptat, o încredere greu de acordat. Te prăbușești într-un abis și poți trage după tine, din păcate, persoane nevinovate. Și când toate lucrurile acestea se întâmplă, te întrebi: Cum e posibil? Cum de nu renunți? Cum de nu vezi că rănești? Cum de nu vezi cât rău faci, câtă suferință și durere împrăștii în jurul tău? Cum de nu te simți ca un taifun, ca un uragan care vine năpraznic și distruge? Punct. Nu e nimic bun în urmă sau înainte. Oamenii te privesc cu uimire și nu pot să înțeleagă drumul pe care l-ai apucat.

Ce știu acum despre personele care consumă alcool în exces este că fac acest lucru dintr-o mare suferință. Povestea cu alcoolul e la fel cu cea a mai multor medicamente luate în exces: ucid. Deși poate părea un medicament, nu este. E un fel de ruletă rusească. Un cartuș în butoiașul unui pistol. Apeși pe trăgaci și…. . Nu de data asta, poate, dar nu se știe data viitoare. Chiar dacă sunt conștienți de pericolul morții, mulți dintre ei nu se pot abține. Sufletul lor e atât de rănit, încât oricât alcool ar turna în rana lor, nu va ajunge niciodată, rana nu se va mai vindeca nicicând și, atunci, ce mai contează? Nu mai contează nimic: nici familie, nici prieteni, nici carieră, nici măcar tu nu mai contezi. Să o ia dracu’ de viață, și, câteodată, chiar o ia.

Da, mi-au spus unii oameni: de ce nu pot să se ridice, nu văd cât rău fac, nu sunt normali la cap, ar trebui să se oprească, ar trebui să poată să se controleze, să se țină în frâu și, da, cei care spun asta au dreptate. Așa ar trebui să fie, așa ar trebui să putem face: atunci când suntem căzuți, să ne ridicăm și să ne punem singuri pe picioare, doar că sunt greutăți în viață pe care nu le putem duce, sunt răni pe care nu ni le putem vindeca, sunt întâmplări care ne doboară.

Am fost de câteva zile la o înmormântare. Cineva cunoscut, om în puterea vârstei, cu multe realizări, cu casă și mașină, cu rang social și putere, cu bani și pământuri, dar fără iubire. A băut trei zile la rând. Țuică de prune de 52 de grade. Nu a mâncat nimic. A băut, a băut, a băut până a intrat în comă alcoolică și a murit. Când am aflat cum a murit, am simțit că mi se oprește inima. Dacă medicii ar fi fost corecți, verdictul ar fi fost sinucidere, dar nu a fost așa. Pentru mulți, a rămas doar un bețiv care a băut până a murit. Pentru mine va rămâne mereu un sinucigaș din iubire.

No Comments

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.