Bărbații

Pe mine nu m-a învățat nimeni ce inseamnă să fii bărbat. Am ajuns bărbat pentru că am ales asta, am ajuns pentru că mi-a fost prea frică să nu ajung.

Pentru mine e o diferența majoră între un bărbat și un mascul. Un bărbat nu se definește doar prin atributele sexuale, cel care face asta e un mascul. Un bărbat este mult mai mult decât un mascul, este o specie aparte, atât de rară în societatea în care trăim.

Un bărbat e un om asumat, un om care poate să își recunoască calitățile și lucurile bune pe care le face, care e mândru de el, de ce este, așa cum este, fără a-i fi frică să-și admită greșelile. Michel Gurian spunea în cartea sa, “Prezența invizibila”, că “ un bărbat trebuie să stea bine înfipt cu picioarele în pământ și să spună cine este. Dacă nu o va face, o vor face alții pentru el; de obicei, femeile.“

El trebuie să protejeze, să ia dacă e nevoie întreaga familie în brațe și să treacă vâltoarea vieții până pe malul celălalt și în tot acest timp familia lui să se simtă în siguranță, să aibă încredere și să se poată abandona în brațele lui puternice, să știe că o să fie bine.

Bărbatul este un războinic care, atunci când pleacă de acasă dimineața, își ia cu el sabia, lancea și scutul care îl vor ajuta să lupte atunci când va fi nevoie. Un bărbat este un pionier, un explorator, un cuceritor în sensul bun al cuvintelor. El nu este făcut să stea, este făcut să tindă mereu spre noi orizonturi, noi oportunități și noi teritorii, cu gândul și fapta mereu alături și pentru cei de acasă, iar atunci când se întoarce din călătoria lui, bărbatul trebuie să lase la poartă sabia, sulița și scutul pentru că – nu-i așa? – acasă nu trebuie să te războiești cu nimeni și nu ai de cine să te aperi.

M-am umplut de tristețe să văd, în contextul războiului din Ucraina, cât de mulți masculi sunt printre noi, cât de mulți băiețași maturi ca vârstă biologică, dar copii în comportament, sunt gata să-și ia trotineta electrică, Apple-ul sub braț și să plece cât mai repede „afară”  și m-am gândit atunci cum se simt femeile din viața noastră, din viața lor. Cât de protejate, cât de în siguranță se simt ele, cu adevărat în preajma lor.

Ne dorim să fim priviți ca bărbați, dar ne comportăm oare ca atare? Punem viața noastră mai presus de viețile celor dragi? Avem puterea de a rămane scuturi în fața soțiilor, copiilor nostri, sau ne facem bagajele cât mai repede posibil și … fugim?  Am auzit săptămânile astea că „mai bine plec din țară, doar nu o să stau să mor pentru Johanis”. Am rămas surprins de faptul că acei oameni nu aveau ce apăra, că nu au spus, o să-mi apăr casa și familia, o să-mi apăr viața de aici, mormântul părinților mei, strada pe care am crescut, izvorul de unde am băut apă. Este trist să vezi că sunt printre noi oameni care nu au ce apăra și mi-e frică să le intreb pe femeile sau pe copii lor cât de în siguranță se simt, cât de bărbați ii simt pe partenerii lor de viață.

Prețul plătit de oamenii din Ucraina sper să ne mai aduca ceva nouă, oamenilor de pretutindeni.  Poate ar fi bine să fie sfârșitul corectitudinii politice, a ideei că nu sunt diferențe de gen și că suntem toți, din toate punctele de vedere, la fel. Poate că, măcar acum, masculii se vor ridica și vor deveni bărbați, își vor asuma rolul pe care părinții și bunicii noștri l-au avut, acela de luptători, de protectori ai familiilor noastre. Poate că acum vor face pace acele feministe care au intrat într-o competiție cu noi, barbații.  Bărbații și femeile sunt, pe unele atribute ale noastre, diferiți, fără ca asta să-i facă pe unii superiori altora. Să ne acceptam diferențele și să le onorăm, să ne bucurăm de ele. Mi-aș dori ca acele femei să-și găsească bărbații care să le protejeze, iar ele să găsească în ele curajul să se lase protejate. Să înțelegem ceva din modul în care bărbații din Ucraina au rămas în tranșee pentru ca ai lor copii să poată supraviețui ocrotiți de mamele lor. Să onorăm curajul bărbaților de a lupta și curajul femeilor de a fugi într-o lume necunoscută și pericoloasă, curajul de a-și asuma responsabilitatea siguranței, creșterii și supraviețuirii copiilor lor.

Sper ca războiul să ne apropie mai mult ca niciodată. Să lăsăm școlile de leadership, de coaching și să ne ridicăm să apăram ceea ce am construit, ce avem. Să lăsăm vorbele și să trecem la fapte. Vremea discursurilor motivaționale a trecut, acum este vremea acțiunii. Doar așa vom recăpăta respectul femeilor din viața noastră și, de ce nu, respectul nostru față de noi înșine.