Admis

Inacceptabil. Nota era complet inacceptabilă pentru mine. Era exclus să obțin doar 2.45 la examenul de admitere la facultate. Învățasem pe brânci. Îmi pierdusem nopțile și zilele. Fusesem atât de emoționat încât în ultimul trimestru din liceu, în ultimele doua săptămâni de școală era sa fiu exmatriculat, să mi se scadă nota la purtare cel puțin, din pricina unei dispute cu profa de biologie. Nervii îmi erau întinși la maxim, concentrarea era maximă și totuși nota era atât de mica.

Tata nu a spus nimic. Nu m-a cerat dar nici nu m-a lăudat. Pentru el pur si simplu eram o povara de care vroia sa se scape. Nota mea nu reprezenta altceva decât ceea ce credea el despre mine. Imi spusese de atâtea ori ca nu sunt in stare de nimic, ca voi ajunge pe sub poduri, ca nu voi fi in stare sa îmi câștig nici un pahar de apa încât acea nota era doar o confirmare din păcate si pentru el dar si pentru mine.

Am vrut să fac contestație să mă războiesc, să cer să se verifice lucrarea dar ai mei mi-au spus că nu are nici un rost. Atât era nivelul cunoștințelor mele. Nu puteam să accept asta. Pentru mine să intru la facultate era o chestiune de supraviețuire, era o problemă de viață și de moarte. Tata îmi spusese de atâtea ori că nu o sa fiu in stare să mă întrețin și atunci, să intru la facultate era ceva ce nu putea fi ratat și cu toate astea am ratat.

Era la sfârșitul clasei a douăsprezecea și in curând am plecat in armată. Acea perioadă din viața mea, armata, a fost unul dintre cele mai umilitoare și mai dureroase lucruri care mi s-au întâmplat. Am supraviețuit. In lungile schimburi de planton luam cartea de fizică și citeam. Trei ore din noapte stăteam in pragul uși dormitorului si citeam. Ajunsesem să știu acea carte pe dinafară. Deschideam cartea la întâmplare, închideam ochii și o recitam fără greșeală, reproduceam desenele mai ceva ca un copiator. Simțeam ca e pentru mine ultima șansă să vin acasă din armată și să intru la facultate.

M-am ‘liberat’ in ianuarie ’89. M-am angajat de îndată ce m-am întors. Dimineața mă trezeam la ora 5 la 6 eram deja schimbat in salopetă la prezență și începerea lucrului. Până la ora 14 era strungar. Fugeam acasă mă spălam dormeam puțin si până seara la 10 învățam. Nu am ieșit cu prietenii, nu am avut nici o relație. Până in iulie doar am învățat.

Am aflat că s-au dat rezultatele de la o vecină. Tanti Lia a venit într-o fugă să ne spună iar eu am luat o ocazie până la Cluj.

In holul Facultății de Mecanica de pe Bulevardul Muncii era o mare de oameni. Copii, părinți , rude voiau să afle ce au făcut la examen.

Eram înghețat. Dacă atunci mă tăiam nu cred că ar fi curs sânge din mine. Imi amintesc și acum detașarea cu care m-am apropiat de lista celor căzuți. Mi-am zis că aici ar trebui să caut mai întâi. Candidații căzuți erau trecuți in ordine alfabetică și am început să caut: B, Be, Berar … Berar Ovidiu. NU eram acolo. Nu eram pe lista celor căzuți. Am simțit atunci cum începe inima să îmi bată. Parcă era pistonul motorului unui avion care stă să decoleze. Am început să respir greu și m-am mutat cu greu in mulțimea celor care se uitau la lista candidaților admiși.

Am luat-o de la coadă. Cum altfel o puteam lua? Dacă era să intru cu siguranță aici imi era locul. Am parcurs-o cu grijă până la jumate și nu m-am găsit trecut nici pe ea. Din 175 de persoane ajunsesem la poziția 70 și numele meu nu era nicăieri. Sigur picasem. Picioarele mi s-au înmuiat și m-am deplasat cu greu la lista celor picați. Trebuia să o verific din nou De data asta mult mai atent.

              Incredibil dar nu eram aici . Nu eram. Pur și simplu nu mă regăseam pe lista celor picați. Oricât am stat acolo, de oricâte ori o luam de la capăt cu verificarea eu nu eram acolo. Am simțit că nu mai rezist și m-am întors la lista celor admiși. Am trecut din nou de numărul 70 și pe masură ce urcam simțeam că plutesc, că eu material dispărusem și că doar sufletul meu mai rămăsese acolo treaz. Imi era o frică paralizantă, frica de a fi admis.

M-am regăsit printre primii admiși: Berar E. Ovidiu – Admis. Am izbucnit in plâns. Stăteam acolo înconjurat de atâția oameni si plângeam. Plângeam in hohote cum nu am plâns de prea multe ori in viață. Oamenii se uitam cu compasiune la mine și încet, încet s-a făcut liniște in jurul meu. Plângeam de singurătate, de disperare, de ură, de tot. Toată povara anilor de liceu, toate nopțile din armată și cele șase luni de după m-au ajuns din urma și și-au cerut tributul. 

              Un domn m-a luat încet de după umeri și m-a tras la pieptul său. M-am lăsat protejat de acel străin și mi-a prins tare bine: “Lasă, nu plânge, ești tânăr, ai toată viața in față, o să reușești la anul. O sa înveți mai mult și o să reușești.” Nu i-am putut zice nimic. Plângeam. M-a scos protector din hol. “Hai sa iei un pic de aer. Iți va prinde bine.”

A stat cu mine pe platoul de la intrare in partea lui stângă. A așteptat până m-am oprit cu totul din plâns. Ii simt și acum prezența in stânga mea la fel cum îmi simt incapacitatea de a rosti vreun cuvânt. Aveam maxilarele încleștate de parcă ceva   sau cineva mi le ținea ca intr-o menghină să nu pot spune ce aveam de spus. Nu am putu să ii spun nimic deși mi-aș fi dorit să ii mulțumesc să ii spun că am intrat, că reușisem ce mi-am propus și că plângeam doar de singurătate. Mi-ar fi plăcut tare mult să il reîntâlnesc pe acel om si să ii pot împărtăși aceste lucruri. Din păcate a plecat de lângă mine ușor ca un fulg și nu l-am mai văzut apoi niciodată. Am mai stat acolo o perioadă privind in gol după care am plecat spre casă.

Mi-au trebuit inca 20 de ani ca să imi dau seama unde imi e locul, să am incredere in mine, să spun cine sunt și să nu îi mai las pe alții să facă asta in locul meu.